Interviu

O listă de așteptare lungă nu trebuie să fie o mândrie pentru un medic


Interviu cu medicul primar Alexandru Andrițoiu, Spitalul Clinic de Urgență Militar Dr.Ștefan Odobleja din Craiova.

  • absolvent (1987) al Institutului medico-militar din București;
  • a obținut titlul de doctor în medicină în 2007;
  • director medical (2002-2008) și șef al Ambulatoriului de specialitate (2004-2008) la Spitalul Clinic de Urgență  Militar Dr. Ștefan Odobleja Craiova;
  • din 1994 secretar sau președinte al Asociației Medicilor și Farmaciștilor Militari – Filiala Craiova;
  • 45 de articole de
    specialitate publicate, din care 32 ca prim autor ;
  • 126 de lucrări prezentate la manifestari științifice medicale interne și internaționale;
  • autor sau coautor la 11 cărți referitoare la ultrasonografia Doppler și ecografia carotido-vertebrală și intervențională în patologia hepato-bilio-pancreatică.

Domnule doctor, care a fost momentul când v-aţi hotărât să alegeţi profesia de medic?

Cred că nu pot vorbi de un moment anume. Mama era asistentă medicală și, neavând probabil cu cine să mă lase acasă, mă lua de foarte multe ori cu dânsa, la spitalul din Zimnicea.

Pot spune chiar că am crescut mai mult în spital, aşa că dorința de a deveni medic a fost ceva firesc, nu cred că m-am gândit vreodată să îmi aleg altă profesie. 

Aţi dorit de la început medicină militară?

Am urmat liceul sanitar în București și, pentru că nu am intrat în primul an la facultate, am fost repartizat ca asistent medical la Ghimpați, apoi am fost încorporat.

Executam serviciul de pază la Policlinica Militară Cobălcescu și așa mi-a venit ideea de a da examen la Institutul Medico-Militar, unde am intrat printre primii.

Era, de altfel, singura posibilitate, soldații în termen putând da examen în timpul stagiului militar doar la instituții militare de învățământ.

Anii studenției îi consider o perioadă foarte frumoasă a vieții, deși, pentru un absolvent de liceu civil, acomodarea nu era ușoară.

Am absolvit în 1987, al optulea din 90, și până în 1990 am urmat stagiatura la Spitalul Militar din București. Apoi, am plecat la Spitalul Militar de Urgență Dr. Ștefan Odobleja din Craiova, unde îmi desfășor activitatea și astăzi.

Am fost medic militar până în anul 2001. Eram maior când, alături de alți colegi, am trecut în rezervă, nu pentru că am vrut, ci nevoiți fiind de restructurarea masivă din acel an.

Este un moment de care nu îmi amintesc cu plăcere, pe care îl consider cel mai trist din cariera mea. Eram tineri și am simțit că cineva ne-a trădat speranțele.

Noi am fost nevoiți să părăsim sistemul, iar acum sunt chemați în activitate medici civili. Astăzi, sunt şi eu medic civil, maior în rezervă, în același spital.

Nu aţi fost tentat să vă mutaţi în Bucureşti sau să plecaţi în străinătate?

Am primit multe oferte de a pleca în străinătate. Am preferat să rămân nu numai în România, ci în Craiova. M-am obișnuit aici, îmi place, sunt un tip care m-am acomodat cu sistemul medical românesc.

Facultatea de medicină militară te formează într-un anumit fel, nu cred că m-aș simți bine în altă parte, în țară sau în străinătate. Sunt foarte legat de Oltenia, în primul rând, și de țară.

Am rămas în Craiova, deși la început nu mi-a fost ușor, dar aici mă simt acasă, am devenit cunoscut și mi-am făcut prieteni.

Ce am văzut în străinătate nu mi-a plăcut în totalitate, e ca și cum ai vedea o casă modernă, dar gazda nu e pe sufletul tău. În România încă există acea chimie între medic și pacient. Cel puțin aici, la noi. În străinătate, este doar un job.

Aveţi ca specializare medicina internă. Ce v-a atras spre acest domeniu?

Mi-am dorit mult să fac cardiologie, însă legislația prevedea să fac o a doua specializare, un alt rezidențiat într-un centru din Bucureşti, Cluj sau Timişoara, adică să plec din Craiova.

Am considerat, la acel noment, că am alte priorităţi. M-a atras mereu chirurgia cardiovasculară.

Pe vremea stagiaturii, cum se numea atunci rezidenţiatul, am făcut gărzi la nou înfiinţatul centru condus de generalul Cândea şi mi-a plăcut foarte mult partea de cardiologie intervențională, mi se părea spectaculoasă.

Nu m-a atras chirurgia, dar interesant este faptul că, acum, fac ecografie intervențională, în săli de operaţii, alături de chirurgi.

Aveţi un doctorat în medicină, multe premii şi participări la congrese în ţară şi străinătate. De ce nu aţi ales şi o carieră universitară?

Am avut o tentativă în acest sens. Am fost cooptat la facultatea de medicină de aici, un an și jumătate am avut grupe de studenți de anul V.

M-am retras, am fost dezamăgit când mi-am dat seama că studenţii nu simțeau bolnavul, am încercat să-i fac să se implice mai mult şi mi s-a atras atenția să nu discut cu ei decât în limitele  cursului.

Am renunţat, dar, după ani, cred că reputația mea i-a determinat să mă cheme în calitate de colaborator. Desfăşor activităţi cu studenţii care fac practică la noi în spital, dar nu mai am grupe în coordonare.

Ca medic, ce vă impresionează cel mai mult?

Suferința. E atât de multă suferință în jurul nostru! Îți trebuie un psihic foarte puternic pentru a depăşi momentele dificile. Suferinţa celor din jur mă face, de multe ori, să devin mai rece cu apropiații, care îmi reproșează asta uneori.

Când te bucuri de recunoaștere profesională, ai de-a face și cu cazuri disperate, oamenii caută să meargă la cei mai buni medici, vin cu mare încredere și speranță, dar, din păcate, nu îi poţi ajuta mereu.

Este aceasta partea mai puţin frumoasă a profesiei?

Situațiile disperate reprezintă, într-adevăr, partea mai puțin frumoasă, atunci când știi ce trebuie să faci, dar nu ai cu ce. Apoi, este presiunea publică.

Deseori, medicii sunt acuzați, împotriva lor se fac reclamații, sesizări. Nu zic că nu se fac şi greșeli, dar nu se ia în calcul subfinanțarea sistemului și faptul că nu s-a investit şi nici nu se investeşte în medici, care se instruiesc pe banii lor.

După facultate şi rezidențiat, statul nu mai investește în pregătirea medicilor, dar are pretenții.

A mai apărut un fenomen, pe care eu îl consider chiar periculos. Medicii buni sunt mai puţin binevoitori în a transmite şi altora cunoştinţele lor, poate din teama de concurență sau din lipsă de timp. Competiția între medici însă nu aduce progres, este în detrimentul pacientului.

Aţi vorbit de cel mai trist moment al carierei dumneavoastră, cel al trecerii în rezervă. Amintiţi, vă rog, şi câteva plăcute.

Aș putea să fiu lăudăros, nu că nu s-ar purta asta în Oltenia, dar pot spune că am avut multe momente frumoase.

Am luat unele premii, pentru prima dată în țară, am intrat, uneori, cu inima strânsă într-o intervenție și am reușit, sau că eu, ca medic internist, am condus secțiunea de patologie a venelor în cadrul unui congres de chirurgie vasculară.

De asemenea, că am scris cărți care sunt unice în țară, că am întâlnit medici, la congrese, care s-au mirat că nu sunt cadru universitar, șef de secție etc. și mi-au spus că stau cu cartea mea în față și învață. Sunt momente în care îți dai seama că munca ta este recunoscută și nu regreţi orele nedormite și studiul.

Tot la momente de mulţumire aş trece faptul că am luat la facultatea de medicină militară fiind militar în termen, că, în studenţie, fiind şef de an, dădeam raportul comandantului institutului, că am fost medicul care a introdus chirurgia noninvazivă prin ablație cateter de radiofrecvență sub ghidaj ecografic într-un spital militar din România.

Sunt mândru de realizările mele profesionale, dar și că am reușit să-mi controlez emoțiile interioare, să nu-mi mai doresc o funcție de conducere, ci să-mi dedic timpul pacienților mei.

De aceea, nici nu fac programări pe luni de zile. O listă de așteptare lungă nu trebuie să fie o mândrie pentru un medic.

Ce trebuie să facă un medic pentru a ajunge un doctor bun?

Fără pasiune, sacrificiu de sine, pentru studiu, şi dragoste de oameni nu are şanse. Trebuie să investească mult timp în pregătirea sa. Şi bani. Din păcate, în ultimii ani, observăm că, în toate domeniile, nu se mai pune mare accent pe o pregătire temeinică.

Apoi, marea problemă este că ne aflăm într-o criză de leadership și de modele. Avem oameni de valoare, dar nu sunt promovați. De multe ori, sunt promovați oameni care nu au nimic în spate.

Ca tânăr, trebuie să-ţi stabilești un scop în viaţă, să ai ca model o anumită persoană. Asta nu înseamnă să-ţi faci un scop din a arde etape, a înainta pe scara socială/profesională îmbrâncindu-i pe alţii care au muncit mult să ocupe o anumită poziţie.

Există un model de urmat şi pentru a ne face viaţa mai lungă şi mai fericită?

Toți ajungem la momentul când viaţa se sfârşeşte. După părerea mea, important este ca atunci când vine clipa, să mori împăcat cu tine însuți. Dacă mori cu regrete că n-ai făcut una sau alta, ţi-ai irosit viaţa.

Nu cred că există om fericit pe fața pământului. Mulțumit, bucuros, dar nu în totalitate fericit. De multe ori, şi prea multă bunăstare dăunează grav… sănătății morale. Când ai totul, din punct de vedere material, nu mai ai motivaţie să construieşti. 

Ce vă place să faceţi în timpul liber?

Să merg la pescuit, să citesc, să fiu înconjurat de familie şi de prieteni…

Şi să scrieţi poezie… Este şi aceasta o pasiune a mea. Am publicat două volume de poezii. Pot să spun că totul a pornit dintr-o joacă. Am avut o perioadă când nu am mai scris articole pe teme medicale, aveam mult de lucru, trebuia să găsesc şi o modalitate de relaxare.

Despre autor

Irina Nedelcu

Irina-Mihaela Nedelcu este absolventă a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. Domeniile de responsabilitate: legislaţie militară, logistică şi probleme sociale.

Lasă un comentariu