Arma condeiului

Părinții noștri

Preocupaţi de grijile noastre cotidiene, amânăm câteodată momentul să trecem pragul casei copilăriei. Să ne vedem părinţii. Din ce în ce mai greu găsim timpul fizic să ajungem la ei. Sau să le dăm măcar un telefon. Cât timp ar dura o convorbire? Care ne-ar face bine şi ar aduce de ambele părţi o mulţumire sufletească. Pe care n-o găsim nicăieri în altă parte, în cărţi şi tratate de gândire pozitivă, oricât am căuta.

Ne complacem, aşadar, să îi ştim acolo, în poarta grădinii sau în pridvorul casei. Sub ocrotirea Celui de Sus. Aşa cum i-am lăsat ultima oară. Cu mâinile împreunate în rugăciune şi cu lacrimi izvorâte în colţul ochilor. Nu pentru că rămân iarăşi în singurătate, ci de grija şi dorul nostru.

O imagine de o clipă ni se salvează pe retină şi apoi acea linişte dulce se aşterne peste noi, ca un văl protector. Că totul va fi în regulă. Că nimic rău nu li se poate întâmpla. Ei rămân acolo într-o permanentă aşteptare. Cu grijile şi necazurile lor. Cu sănătatea şubrezită de trecerea anilor. Cu teama nerostită pentru ce le-ar putea aduce ziua de mâine. Dar cu bucuria în priviri că ne ştiu pe noi bine, cu lucrurile aranjate, cu serviciu, cu copiii mari, trecuţi deasupra nevoilor. Nu mai contează suferinţele lor.

Nu ne mai încarcă de mult cu problemele lor, ei ştiu sigur că de-abia le răzbim pe-ale noastre. Ar vrea, poate, să ajungă la un spital mai bun la oraş, la un doctor specialist, dar se sfiesc să ne spună direct. Te refuză când pricepi ce vor. Ce bine ar fi să insişti, că ar accepta într-un târziu!

Ar vrea să-şi mai viziteze rudele stabilite în alte părţi, dar renunţă la gândul că e o cheltuială prea mare. Şi poate deranj. Cu paşi mici şi nesiguri străbat toată ziua bătătura şi ograda casei cu diverse treburi. O rutină menită să le demonstreze că încă pot să lucreze pământul, că pot să mai crească vite şi păsări, că pot să ne fie în continuare folositori. Ca să ne poată aştepta cu produse chivernisite de ei, la fel ca în vremurile în care erau în putere.

Uite aşa trec zilele şi nopţile, săptămânile şi lunile. Uneori, chiar anotimpurile. Pentru ei mai greu, pentru noi mai uşor. O sumedenie de întrebări nerostite rămân astfel în suspans, fără răspunsuri. Se îngrijorează pentru noi, vibrează la ştirile despre cutremure, despre mitinguri, despre proteste. Despre conflicte şi războaie.

Am avut grijă să-i conectăm la mai multe programe de televizor. Să nu se plictisească. De la el află ce se mai întâmplă; de cele mai multe ori grozăvii. Spre deosebire de noi, cei prinşi în malaxorul vieţii trepidante a marilor oraşe, ei au timpul, răbdarea şi înţelepciunea să cearnă binele de rău, adevărul de minciună. Au trăit şi au văzut atâtea încât nimic nu pare să-i mai impresioneze. Soarele răsare mereu din acelaşi loc şi traversează cuminte bolta cerească în drum spre asfinţit. Astrul nopţii le arată, cu siguranţă, cum va fi vremea în zilele ce urmează…

În crâmpeiele de convorbiri telefonice, pe care ni le permitem cu ei în programul nostru supraaglomerat, ne roagă să avem grijă de noi. Să cumpănim bine, să judecăm drept situaţiile cu care ne confruntăm. Să fim cinstiţi, cumpătaţi şi muncitori. Într-o lume în care aceste repere abia se mai disting, acceptăm din ce în ce mai greu că au dreptate.

Vedem că viaţa e pe apucate, că nu întotdeauna argumentul solid şi dovada palpabilă stau în picioare. Că ştiinţa de carte şi munca responsabilă păleşte în favoarea celor care au învăţat să se descurce prin alte mijloace facile, mult mai eficiente. Că batem pasul pe loc anihilându-ne reciproc în discuţii sterile, fară sens. Că abandonăm proiecte în care am investit inteligenţă, timp şi bani. Că luăm calea străinătăţii obosiţi de atâtea zbateri fără rezultat în speranţa că vom reveni, cândva, cu bani pentru a ne construi viaţa dorită şi căminul visat.

Din păcate înţelegem prea târziu multe lucruri pe care părinţii ni le spun şi care, inevitabil, ni se întâmplă. Prăpastia care se lărgeşte din ce mai mult în comunitate şi societate, deosebirile de păreri, de idealuri şi aşteptări ameninţă tot mai agresiv inclusiv familia noastră.

Poate de asta ne ocolim unii pe alţii, pentru că nu ne putem privi în ochi, nici măcar părinţi şi copii, fraţi între ei. Ne înstrăinăm pe zi ce trece de tot ce ne-ar putea apropia, de tot ce trebuie să ducem mai departe ca moştenire sacră de familie: unitatea. Şi nu înțelegem că facem jocul unora care ne vor dezbinaţi. Ori trăim împreună, ori pierim separaţi!, este fiorul ce străbate istoria neamului nostru greu încercat.

Despre autor

Ciontea Ion

Lasă un comentariu