Colonelul (ret) Ioan Peterfiu, veteran de război, a fost vizitat, cu ocazia  împlinirii venerabilei vârste de 103 ani, de reprezentanți ai Direcției calitatea vieții personalului, în cadrul proiectului Acasă la Veterani.

Trecerea timpului și-a pus amprenta pe statura distinsului veteran de război – neputând să se mai deplaseze decât cu ajutorul unui cadru metalic – dar care este mereu cu zâmbetul pe buze și cu o memorie de invidiat, povestindu-ne câteva întâmplări de pe front și din viața de zi cu zi.

Foto: Gheorghiță Tunaru

S-a născut în București, într-o căsuță de pe strada Ștefan cel Mare, la 8 august 1915. Mama a fost casnică, iar tatăl său a fost salariat la Prefectura județului Ilfov.

S-a remarcat de mic la învățătură, urmând cu succes cursurile școlii primare și gimnaziale.

Ulterior, în perioada 1933-1937, a urmat cursurile Academiei Comerciale, angajându-se ca economist la Centrala Cooperativă de Import – Export,  subordonată  Institutului de Import – Export, iar între anii 1938-1939 a fost elev al Școlii Militare de Ofițeri în Rezervă din Bacău.

În anul 1942 a plecat pe front cu Regimentul 40 Infanterie, în localitatea Bazargic, regiunea  Caliacra,  în sudul Dobrogei. Cu această unitate a participat la luptele de la Cotul Donului, în linia a II-a și apoi în linia I, având gradul de sublocotenent.

Alături de soție.

În ziua de 17 noiembrie 1942, în timpul unui atac ce a avut loc la Cotul Donului, am scăpat ca prin urechile acului, când un glonț m-a nimerit în casca pe care o purtam, în zona urechii drepte. Îmi aduc aminte că toți militarii germani erau înzestrați cu pistoale mitraliere, în timp ce majoritatea soldaților români aveau puști semiautomate tip ZB, vechi și uzate. 

La 18 noiembrie 1942 am primit ordin ca plutonul meu să rămână pe loc, iar restul companiei să meargă în linia I. Din cei trimiși să lupte în această linie au murit 14. A fost groaznic. Nu vă puteți închipui!

Plutonul de rezervă, comandat de un locotenent cu nume parcă predestinat, Rusu, a venit în sprijinul nostru. Locotenentul ne-a comandat să înaintăm spre corturile rușilor, dar eu, văzând pericolul iminent, i-am explicat că nu ar fi bine să mergem spre ei pentru că suntem în pericol.

Atunci el a scos un pistol și ne-a explicat că, la rândul lui, a primit ordine clare, de la un domn colonel, pentru a urma traseul indicat, iar cine nu execută acest ordin va fi împușcat. Astfel ne-am conformat și am executat ordinul.

În timp ce ne apropiam, rușii ne-au atacat, luându-ne prizonieri. Mie mi-au luat pistolul, vestonul, centura și un cojocel, rămânând doar cu un pulover foarte subțire. Fiind ofițer, un soldat inamic a încercat să mă omoare cu o baionetă, dar un ofițer rus a intervenit rapid și am scăpat de moarte pentru a doua oară.

Am rămas prizonier până în anul 1946, patru ani lungi și grei! În perioada petrecută pe front am văzut oameni fără cap, mâini sau picioare. Războiul este oribil, povestește cu emoție distinsul veteran de război.

La întrebarea noastră Cum a fost în  prizonierat?, colonelul (ret) Peterfiu a răspuns cu umor: Nu  chiar ca la hotel! Nu a dorit să-și reamintească de acest episod din viața sa.

După război a lucrat la Ministerul Finanțelor și la Ministerul Lucrărilor Publice, ca economist. A ieșit la pensie la vârsta de 60 de ani.

S-a căsătorit înainte de începerea războiului, în 1941. În urma căsătoriei are o fată, care acum are vârsta de 69 de ani. De asemenea, se mai poate mândri cu o nepoată și un strănepot în vârstă de 18 ani.

A dus o viață cumpătată, fără excese. Șocul produs de începerea războiului l-a făcut să aprindă prima țigară, dar, ulterior, s-a lăsat de acest viciu. Nu-și aduce aminte să fi suferit de ceva grav de-a lungul vieții, în afară de o singură afecțiune la rinichi, în jurul vârstei de 45 de ani. Și acum se bucură de o sănătate bună, petrecându-și mare parte din timp în casă, uitându-se la televizor sau citind.

A fost plăcut impresionat de vizita noastră, iar noi l-am asigurat că vom păstra o permanentă legătură cu dânsul și îi vom trece pragul și cu altă ocazie.

Mirela Florian

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu