Locotenent-colonelul Florin-Sebastian Ioniță, din SMAp, este un sportiv amator care are în palmares locul I la Ultrabalaton, titlul de campion naţional la 12 ore de alergare și deține recordul la 24 de ore de alergare.

A reușit aceste performanțe singur, fără un club sau antrenor în spate, la a doua tinerețe, antrenându-se în parcul IOR. Acolo ne-am și întâlnit pentru a sta de vorbă, în locul în care, în urmă cu cinci ani, a început totul.

Ultrabalaton 2016, locul I, festivitate premiere.

A cochetat cu sportul de tânăr – a făcut karate, șase luni stilul Shotokan, la 17 ani, și șase luni stilul Kyokushin, la 22 de ani, apoi s-a oprit. S-a reapucat de mișcare în 2010. Inițial, la sală, din dorința de a slăbi. Trei ani mai târziu, în 2013, a ieșit prima dată la alergat și nu s-a mai oprit.

Am citit articolul unul bloger, Adrian Soare, care povestea experiența primului maraton și toate senzațiile prin care a trecut – de la bucurie până la starea de rău și înapoi. M-a tentat să încerc și mi-a plăcut atât de mult, încât nu m-am mai oprit, povestește ofițerul.

Semimaraton Bucuresti, mai 2015.

După doar patru luni, în mai, a participat la prima cursă, Maratonul Regal, în Herăstrău, şi a terminat pe locul al VII-lea.

Noi, alergătorii pe distanțe mari, suntem un pic masochiști, glumește ofițerul, ne place să suferim.

Voia mai mult și, cum a ajuns acasă, a început să caute ultramaratoane. A găsit unul montan, de 105 kilometri – Ciucaș X3. S-a înscris, dar trebuia să aibă bifate câteva curse montane ca să poată participa.

Şi foarte bine a fost, altfel m-aș fi dus total nepregătit. Chiar nu aveam idee ce înseamnă muntele.

La prima cursă, Cozia Mountain Run, a alergat cu adidași de șosea.

Am suferit crunt, am ajuns să cobor în mâini și fund pentru că nu mai puteam sta în picioare.

Dar a învățat repede și a ajuns la Ciucaş X3 în toamna lui 2013.

Cozia Mountain Run, 2018, final de cursa, alături de fiica sa.

Am ales ca primă cursă lungă, ultramaratonul Ciucaș, de care m-am îndrăgostit iremediabil, chiar dacă prima participare a însemnat pentru mine o suferință continuă. A doua zi, nu puteam să ridic picioarele nici cât să mă dau jos din pat. Le mutam cu mâna.

Dar a prins gustul ultramaratoanelor. A aflat de o cursă de 220 de kilometri, în Ungaria, în jurul lacului Balaton. Bineînțeles că s-a înscris. A luat startul Ultrabalatonului,  în 2015, și a fost competiția care l-a învățat ce înseamnă umilința.

Până atunci, nu suportam să fiu depășit când alergam. Ei bine, la această cursă m-am târât pe ultimii 70 de kilometri. După această experienţă, n-a mai vrut să audă, vreo săptămână, de curse lungi.

Spartathlon 2016.

Anul următor, însă, era din nou la startul Ultrabalatonului, iar la finalul ei era campion.

La festivitatea de premiere eram cu cupa în brațe, ascultam Deşteaptă-te române!, sala era în picioare, iar eu mă abțineam să nu îmi dea lacrimile. Am fost singurul român care a terminat cursa în acel an și purtam medalia de aur la gât.

În toamna aceluiași an, a mers la Sparthatlon, în Grecia, o cursă de 246 de kilometri, cu scop caritabil.

Țineam mult să o fac, pentru că este cea mai cunoscută cursă de șosea din lume, unde vin cei mai buni alergători. A fost o nouă lecţie de suferinţă şi de forţat limitele. După ce am trecut de punctul critic, am zis că nu mă mai oprește nimic, în mâini și tot ajung la capăt.

A fost primul reprezentant oficial al României la competiție și a obținut pe traseu 30 de ore și 50 de minute. Fără să doarmă vreun pic, doar mers și alergat, mai bine de o zi.

Chiar am văzut, spre dimineață, la un punct de alimentare, un alergător întins pe masă. Intrase în hipotermie.

S24H, septembrie 2018, în timpul cursei.

Recuperarea, o parte importantă pentru orice sportiv de performanţă, mai ales pentru alergătorii pe distanţe ultralungi, implică multe proceduri, dar trebuie să ți le și permiți financiar masaj, drenaj limfatic, compresii la rece, crioterapie. Când eşti pasionat, de multe ori şi odihna e un lux pe care nu ți-l permiți.

Ofițerul n-a așteptat niciodată suficient de mult pentru refacere. Anul acesta, la două săptămâni după Campionatul Mondial de 100 de kilometri, unde și-a atins obiectivul de a termina cursa sub opt ore și jumătate, a mers la Campionatul național de alergare de la Timișoara.

Clar nu eram refăcut. Dar n-am putut să renunț  la niciuna. Campionatul mondial a fost o ocazie cu care s-ar putea să nu mă mai întâlnesc. Am fost selecționat, deşi nu sunt sportiv de performanță, și am vrut să profit. Nu sunt tânăr, nu pot să zic că am toată viața înainte să fac sport.

Anul acesta, sacrificiile lui au început să dea roade. A ieşit campion naţional la 12 ore de alergare.

Am câştigat cursa, dar am numai răni pe picioare. Când am ajuns acasă şi m-a văzut fiica mea, i-a spus soţiei ,,mami, tati nu a venit de la alergare, a venit de la război”.

Campionii naționali la 6, 12, 24 ore alergare.

Pe lângă această performanță, la Campionatul European de 24 de ore alergare, din Timişoara, a obţinut cel mai bun rezultat pentru români – 226 de kilometri în 24 de ore.

Nu a fost uşor. Nu am un tratament special la serviciu, nu sunt învoit pentru a face antrenamente, pentru a merge la recuperare, toate acestea le fac în timpul liber, antrenamentele le fac în special noaptea spre dimineață, înainte de a merge la muncă. Dar reuşesc, cumva, să le împac.

Campionul şi recordman-ul nostru se antrenează singur. La un club s-a legitimat abia anul acesta, Super Sports Club din Timişoara, ca să poată participa la campionatul european şi la mondialul de 100 de kilometri, pentru care fusese selecționat, în urma rezultatelor obținute.

Singurele concursuri pe care nu le-am plătit au fost cele la care am fost selecționat de Federaţia de Atletism – Campionatul European de 24 de ore, de la Timişoara, şi Campionatul Mondial de 100 de kilometri din Croaţia.

La acesta din urmă a scos 8h 21`24” pe traseu, adică locul 72 din 160 de concurenţi. Echipa României a fost formată din patru sportivi, doi băieţi şi două fete, și doar doi au terminat cursa. Anul viitor, cei de la Federaţia Română de Atletism vor să trimită o echipă și la Campionatul Mondial de 24 de ore de alergare.

Sunt în cărţi. Acesta este obiectivul meu principal pentru anul următor.

Campionatul european 24 de ore Timisoara, mai 2018, înainte de ultima tură.

Când afli ce efort (fizic, psihic și financiar) presupune să fii alergător pe distanțe ultralungi, nu poți să nu te întrebi de ce te-ai înhăma singur la o astfel de suferință. Am înțeles că există, mai în glumă mai în serios, o doză de masochism în fiecare astfel de sportiv, dar simt nevoia să mai insist pentru explicații.

Și ca om m-au schimbat cursele de ultra. Îţi dai seama că nimic nu este imposibil, îţi schimbă percepţia, vezi că poţi să faci orice dacă eşti dispus să plăteşti preţul, iar la un ultramataron prețul este suferința.

Alergatul pe distanțe foarte lungi nu este unul dintre sporturile pe care se pune mare accent în țara noastră, de aceea sunt puțini români care fac asta, în principal amatori.

CM 100 km alergare, Croatia, 2018, final de cursă.

Suntem câțiva alergători de cursă lungă în România. Locotenentul Robert Hajnal e cel mai bun alergător de ultra la cursele montane, iar eu sunt cel mai bun la ultra de șosea. Chiar mă întrebam, zilele trecute, cum s-o fi nimerit ca cei mai buni ultramaratoniști din țară să fie ofițeri în armată?! 

 

Locul I la Ultrabalaton 2016, cu timpul de 23h05’.

Record național la Campionatul European de 24 ore alergare, mai 2018, cu 225,98 km parcurși.

Campionatul Mondial de 100 km alergare, septembrie 2018, loc 72, timp 8h21’24”.

Locul I la Campionatul național de 12 ore alergare, septembrie 2018, cu 128,6 km parcurși.

Despre autor

Alina Crișan

Plutonierul Alina Crişan a absolvit Şcoala Militară de Muzică, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi Facultatea de Comunicare şi Jurnalism. Este preocupată de domeniul învăţământului militar şi realizatoare de emisiuni la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu