Arma condeiului

Piața Arsenalului sau Piața NATO?

La 13 septembrie 1848, la Bucureşti, are loc o întrevedere între colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului II Linie, cel căruia Locotenenţa Domnească îi ceruse să-şi deplaseze efectivele în Dealul Spirii pentru a participa la primirea unei coloane otomane, şi Kerim Paşa, comandantul acestei coloane, sosite în faţa cazărmii din Dealul Spirii.

Somat de generalul otoman să predea cazarma, colonelul român a refuzat categoric, pretextând că nu are ordine în acest sens din partea superiorilor săi, iar atunci când i s-a cerut să dezarmeze întreaga unitate, el a declarat, plin de mândrie, că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi că mai mulţumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.

După un veac fanariot în care ideea unei armate româneşti practic dispăruse, aceasta fiind redusă la o simplă gardă de corp a domnitorului, o nouă elită militară redescoperă, prin vocea colonelului Radu Golescu, demnitatea militară şi onoarea de a reprezenta cu fruntea sus statul român modern, mândria de a-i spune, în buna tradiţie a eforturilor antiotomane de altădată, unui reprezentant al unui imperiu ce ameninţase independenţa ţărilor române mai bine de câteva secole, că dezarmarea nu este şi nu poate fi o soluţie pentru un militar care îşi cunoaşte bine datoria.

În Dealul Spirii s-a petrecut, la 13 septembrie 1848, ultima bătălie dintre turcii otomani și români, pe teritoriul țării.

Când pompierii lui Pavel Zăgănescu au dat suprema jertfă pe câmpul de onoare, sprijiniți de militarii colonelului Golescu, ei au plasat Dealul Spirii pe harta demnității naționale.

Monumentul dedicat pompierilor lui Zăgănescu și ostașilor din Batalionul 2 al Regimentului II Linie a fost înălțat la 1900 pe locul bătăliei, în scopul rememorării vitejilor de la 1848.

Dezafectat în 1984, monumentul a fost plasat în fața Hotelului Marriott de astăzi, iar piața a căpătat numele cazărmii Arsenalului Armatei, rasă și ea, ca și alte instituții (Arhivele Naționale, Muzeul Militar Național), pentru a face loc megalomanicei construcții a lui Ceaușescu, Casa Poporului, Palatul Parlamentului de astăzi.

În 2008, când se împlineau 160 de ani de la declanşarea reuşită a Revoluţiei de la 1848 în Muntenia (cea care avea să ducă la abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi, pentru câteva luni, la un efort reformator de o amploare fără precedent în istoria modernă a României), monumentul dedicat pompierilor din Dealul Spirii avea să fie acoperit de un imens cufăr penibil, în scop publicitar, cu acte în regulă aprobate de funcţionari ai statului român, plătiţi tocmai pentru apărarea şi conservarea patrimoniului nostru cultural şi istoric.

Când, în cele din urmă, o cunoscută firmă de valize și poșete s-a decis, graţie scandalului iscat, să-şi demonteze cufărul de pe Monumentul Pompierilor, un comunicat obraznic regreta, ipocrit, că a „deranjat anumite grupuri de persoane”.

Așadar, revoluţia de la 1848 şi jertfa pompierilor din Dealul Spirii, la 160 de ani de la petrecerea ei, păreau să mai aparţină, în opinia celor de la firma de poșete, doar unor „grupuri de persoane”.

Am făcut acest excurs istoric pentru a înțelege cât de important este acest loc al memoriei noastre colective și cât de necesară este păstrarea intactă a semnificației sale istorice, fără a fi alterată în vreun fel de suprapunerea oricărei adăugiri, oricât de importantă s-ar dovedi ea pentru noi, astăzi.

Un fenomen similar s-a petrecut, în București, la intersecția Răzoare (încă știută ca fiind astfel de cei mai mulți, amintind de admirabila jertfă a căpitanului Ignat și a companiei sale de mitraliere, în timpul bătăliei de la Mărășești!), dar denumirea zonei a fost schimbată în 1997, atribuindu-i-se numele unui jurnalist belgian, Danny Huwe, care a fost împușcat acolo în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Și nici măcar Centenarul Marii Uniri nu a putut produce revenirea la denumirea inițială!

Ministrul Gabriel Leș a făcut, recent, propunerea de schimbare a denumirii Pieței Arsenalului în Piața NATO, ceea ce ar îngădui, din punctul meu de vedere, o suprapunere simbolică dificil de digerat atât de marele public, cât și de istorici.

Sper că nu mai este nevoie să spun că prețuiesc Alianța Nord-Atlantică în cel mai înalt grad, pentru că este certitudinea și garanția securității noastre într-o regiune din ce în ce mai complicată.

Însă mi-aș dori, vă mărturisesc, ca Dealul Spirii să rămână al pompierilor și ostașilor care, la 13 septembrie 1848, au dat suprema jertfă pentru țară, udând cu sângele lor un loc a cărui încărcătură sacrală este deplină.

Tăvălit și mursecat de buldozerele ceaușiste, acest admirabil spațiu al memoriei noastre colective și-a recăpătat cu greu identitatea.

Să o păstrăm intactă!

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu