Paul Anastasiu este, din 2005, pictor oficial al armatei franceze. Un titlu onorific, pe care l-a primit graţie picturilor sale în care se împletesc emoţii, gingăşie şi multă forţă. O istorie care se naşte la Suceava, continuă 15 ani în luptele din legiunea străină şi se regăseşte, acum, în Franţa, la Saint-Gervais – în atelierul pictorului, dar şi în toate colţurile lumii – prin operele sale.

De câteva ore nu s-a ridicat din faţa pânzei la care lucrează, o pictură de mari dimensiuni, care va fi expusă la Marsilia, în fortul Saint-Nicolas.

O consider cea mai importantă lucrare din cariera mea, este un tablou de opt metri pe doi, denumită La Marseillaise .

Acest tablou va fi expus la intrarea vechiului port din Marsilia, într-un fort militar, accesibil şi publicului larg, îmi explică pictorul, stabilit în Franţa de peste 30 de ani.

La Marseillaise – cea mai amplă lucrare a pictorului Paul Anastasiu, expusă la intrarea vechiului port din Marsilia.

În timp ce vorbim, am în faţă o parte din lucrările sale, care tratează teme foarte variate, de la cai, pisici sau portrete de femeie până la tablouri ce abordează teme militare. Din păcate, tablourile pe care le admir sunt doar în varianta virtuală, iar discuţia are loc la telefon, pentru că Paul Anastasiu a părăsit demult România, pe care o vizitează o dată la câţiva ani.

S-a născut în Suceava, unde a absolvit un liceu cu profil pedagogic, fiind unul din cei doi băieţi dintr-o clasă de fete. Celălalt coleg, acum avocat în Suceava, i-a rămas unul din cei mai de suflet prieteni, deşi viaţa i-a despărţit imediat după terminarea liceului.

Tatăl său a fost pilot militar, dar în urma unei probleme medicale a fost nevoit să-şi schimbe total cariera, optând pentru aceea de profesor de arte plastice.

Solidarité avec la Couronne de Roumanie – portetul generalului Paul-Frédéric Rollet, numit şi Părintele Legiunii , care poartă în piept o decoraţie a Casei Regale române.

Când m-am născut eu, fiind cel mai mic din cei trei fraţi, tata era deja profesor de arte plastice chiar la liceul pe care l-am absolvit, după ce studiase artele frumoase la Cluj. La mine, deschiderea pentru desen a apărut de la o vârstă foarte mică. La început, tata m-a împins către desenul grafic. Pe de altă parte, el era mai mult sculptor decât pictor.

Unii sunt de părere că talentul nu se moşteneşte, ci te naşti cu el. În familia mea, pe lângă tata, un străbunic a fost, la rândul lui, iconograf, deci o legătură cred că există. Mai mult, eu am trei copii, iar cel mic, de 17 ani, desenează cam ca mine, când eram de vârsta lui.

Cea mai veche amintire despre un act artistic o are de la cinci ani, când a păşit prima oară în atelierul tatălui şi a zărit statuile sculptate de el. Pe la 14 ani, a ştiut că viaţa sa va avea o legătură cu pictura, atunci când a avut un soi de revelaţie – a ştiut că nu va putea, niciodată, să se despartă de pictură.

Tata a încercat pe fiecare dintre fraţi să ne îndrume către artă, dar numai de mine s-a prins. Însă eram o fire mai rebelă. Tata şi-ar fi dorit să studiez artele frumoase, ca el, dar istoria s-a scris total diferit.

Avea 19 ani şi jumătate când a fugit din ţară. Nu avea un plan anume, dar Franţa îl atrăgea într-un mod particular, prin istorie şi cultură.

„Deşi sunt o persoană serioasă în general, aici mi-am permis un pic de simţ al umorului. Am intitulat această lucrare Autoportret.”

Am o amintire, când eram acasă şi i-am spus unuia din fraţi că mă duc să mă angajez în legiunea străină. Atunci a părut doar o vorbă, dar iată că destinul s-a împlinit.

Au fost multe motive care l-au făcut să plece: o decepţie în dragoste, (o prietenă din liceu, care avea cancer, s-a spânzurat), vremurile anilor ’80, când tinerii îşi doreau să descopere lumea, să vadă ce se află dincolo de graniţele ţării.

Eu de multe ori mi-am imaginat România din acea vreme ca şi cum ar fi fost înconjurată de ziduri înalte. Am citit despre mulţi autori, artişti români, în perioada respectivă, care au fugit din ţară şi s-au stabilit în Franţa. Cred că şi acest lucru m-a influenţat.

În acei ani de comunism, nu-mi puteam imagina o realizare artistică în România.

Când s-a hotărât să fugă, împreună cu câţiva prieteni, a aflat că nu erau bine primiţi în nicio ţară pe care o tranzitau.

Astfel,opţiunile erau limitate: ori se angaja în legiunea străină, ori făcea stânga-împrejur şi se întorcea în România.

Legiunea devenise ca un fel de poartă pentru a intra în Occident, am văzut-o, la acel moment, ca pe singura alternativă. Pe urmă, există şi mitul legiunii, care impresionează tinerii, îi atrage.

Ajuns la graniţa cu Franţa, a cerut să lupte în legiune, deşi nu avea niciun fel de pregătire militară. Imediat, a fost contactată legiunea, care l-a dus într-unul din centrele lor de recrutare, timp de o lună, unde a urmat procesul de pregătire.

Au fost multe teste, iar la sfârşit un interogatoriu de care, dacă nu eşti onest, nu treci. Am văzut persoane sportive, care la acest interviu au încercat să ascundă istorii din trecut şi au fost respinse.

Urmează patru luni de instrucţie, în Munţii Pirinei, care se termină cu două marşuri prin munţi – Marşul Chipiului Alb (60 de km) şi Marşul Roşu (150 de km).

Tânăr fiind, rezistenţa şi pregătirea fizică mi se păreau cele mai importante calităţi pentru a lupta în legiune, dar peste ani mi-am dat seama că psihicul contează cel mai mult. Trebuie să fii nu doar solid fizic, ci mai ales solid moral.

La final, a reuşit să se claseze al treilea din 56 de oameni din plutonul său, fapt ce i-a permis să-şi aleagă regimentul.

Am ales Djibouti, pentru că am vrut să descopăr şi altceva. Oricum, nu ştiam ce urma să mă aştepte. Aş putea să scriu o carte din acea perioadă.

Primii cinci ani în legiune, care au coincis cu multe misiuni în Somalia, au fost cei mai grei.

Odată, camionul în care mă aflam a trecut peste o mină îngropată în asfalt. N-au fost morţi, şoferul a fost cel mai grav rănit, dar şi-a revenit ulterior. În Somalia a fost destul de greu, aveam multe lipsuri, eram trimişi cu o lună înaintea logisticii şi trebuia să ne descurcăm cum puteam.

Cu toate că ştiam înainte de fiecare misiune care sunt riscurile, nu puneam răul în faţă niciodată. E ca o filozofie de viaţă.

Dama cu camelii

În legiune, se formează o camaraderie strânsă, iar la sfârşit, fiecare îşi vede de viaţa lui. În timp, se refac unele dintre aceste legături, care pot dura apoi o viaţă întreagă.

Am prieteni împrăştiaţi prin toată Franţa, unii chiar prin toată lumea, români sau de alte naţionalităţi.

Când intri în legiune, nu contează ce erai în viaţa de dinainte. A cunoscut medici, avocaţi, prinţi, dar şi huligani, vagabonzi.

Îmi aduc aminte de un legionar paraşutist care fusese huligan înainte, era plin de tatuaje, în viaţa de civil mergea la meciuri şi se bătea. Mi-a spus că legiunea i-a schimbat total viaţa, în bine. Pe mine m-a schimbat foarte mult, eram o fire de artist, total dezorganizat.

Acum,am o altă deschidere, prin contact cu anumite culturi.

După 15 ani şi jumătate, a hotărât să pună capăt acestei experienţe şi să se întoarcă, cu tot sufletul, la prima dragoste – pictura. Cu toate că, în puţinul timp liber rămas între misiuni, reuşea să se relaxeze pictând.

Legiunea mi-a servit, pe de o parte, dar am pierdut aceşti 15 ani din pictură, pe care îi recuperez încă. În Somalia am făcut anumite picturi murale, în fosta Iugoslavie am pictat o frescă de trei metri pe un perete, însă mai întâi erau îndatoririle militare şi apoi îmi rămânea timp pentru pictură, la sfârşitul misiunii.

Îl întreb dacă a urmat, totuşi, o şcoală de arte în Franţa, ca să ajungă la nivelul la care este astăzi, iar Paul Anastasiu îmi explică, modest, că pasiunea l-a împins să recupereze acest timp, astfel că a fost un autodidact.

Am descoperit singur, studiind istoria artei, de la pictura rupestră până în zilele noastre, etapă cu etapă. Am încercat să înţeleg, am revenit, am studiat. 

Am trecut prin multe faze în lucrările mele, foarte diferite, iar astăzi lucrez o pictură din cuţit, cu multă materie, dar mă simt mult mai bine, pentru că mi-am dat seama că în anumite tehnici mă forţam.

A încercat şi acuarelă, şi acrilic, dar tehnica din cuţit e cea care i se potriveşte. Ştie că tot timpul vor rămâne lucruri de descoperit şi îşi doreşte să realizeze lucrări cât mai deosebite.

La fostul meu regiment, în sala de onoare, este expus un tablou realizat de mine, de trei metri, dar sala este mai tot timpul închisă şi pusă sub alarmă. Doar la evenimentele importante, atunci când sunt prezente oficialităţi, este vizitată.

În 2005, a primit titlul onorific de pictor oficial al armatei franceze. În 2006 a părăsit legiunea, iar ultimul an s-a suprapus, astfel că avea grad de subofiţer în legiune şi de ofiţer, onorific, ca pictor.

Nu toţi pictorii armatei au un trecut militar şi nu e o condiţie pentru a primi acest titlu. Criteriul principal este calitatea artistică, cunoştinţele militare nu sunt importante.

Pentru a primi această titulatură, se depune un dosar, o scrisoare de intenţie, trebuie realizată o lucrare cu temă militară, care este expusă la Salonul Naţional al Pictorilor Oficiali ai Armatei, organizat o dată la doi ani, la Paris, într-un cadru prestigios.

Pot trata orice subiect, dar acum îmi doresc să tratez subiecte mult mai puternice în idei.  Faptul că pasiunea mi-a devenit meserie înseamnă, pentru mine, să fac parte dintr-un grup de oameni privilegiaţi. Meseria cea mai frumoasă de pe pământ este atunci când e şi pasiunea ta cea mai mare.

Paul Anastasiu este un artist complet, care pictează din pură plăcere, expune în toate colţurile lumii şi se bucură, în fiecare zi, de acest privilegiu. Urmează să deschidă un restaurant de care se va ocupa soţia sa, Solange, dar pe care el, cu ochi de artist, vrea să-l proiecteze ca pe o galerie de artă, în care savoarea culinară să se îmbine cu măiestria artistică.

  • Articol publicat în nr. 32/2016 al „Observatorului militar”

Despre autor

Andreea Motoc

Lasă un comentariu