Locotenent-colonelul Cătălin Ioniţă face parte din nucleul de militari care a înfiinţat prima structură românească de transporturi, Batalionul 121 Transport Materiale, ulterior având ocazia să execute o misiune în Afganistan ca şef al operaţiilor într-un batalion britanic de transport.

Locotenent-colonelul Cătălin Ioniţă a ales cariera militară fascinat fiind de povestirile unuia dintre bunicii lui, veteran care a luptat pentru Armata  României în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, atât pe frontul de răsărit, cât şi pe frontul de vest.

Locotenent-colonel Cătălin Ioniță.

Mă fascinau aventurile lui, unele chiar foarte cazone, aşa că am ales calea aceasta, mergând la liceul militar din Alba Iulia. Destul de departe de casă pentru un târgoviştean. După absolvirea liceului militar, ofiţerul a devenit student la Academia Forţelor Terestre.

Ulterior, lucrurile au decurs firesc, am 20 de ani de carieră de ofiţer, în care nu am sărit nicio etapă, cursuri în ţară şi străinătate şi misiuni în teatrele de operaţii.

Poartă pe umeri însemnele specifice infanteriei, dar este mai mult decât atât. În cei patru ani de academie a urmat specializarea paraşutişti.

Patru ani de muncă intensă, încununaţi cu acele salturi anuale la Buzău. Soarta a făcut ca, ulterior, să îşi desfăşoare activitatea numai în unităţi de infanterie.

Acum 20 de ani, armata română trecea printr-o restructurare. În acea perioadă, unităţile de paraşutişti au fost reduse la o cincime din numărul lor, drept pentru care a trebuit să optez pentru specialitatea de bază. Am venit în Bucureşti, la o unitate de elită, Brigada 30 Gardă Mihai Viteazul. Acolo şi-a început cariera şi, mai târziu, a revenit în această structură. Dar mai avem multe de povestit până aici…

Şi-a început cariera ca ofiţer de infanterie, şase ani a fost comandant de pluton, timp în care a instruit militari care ulterior au executat diverse misiuni – ceremoniale, paza obiectivelor speciale din Bucureşti şi nu numai.

Ulterior, am acceptat o provocare, spune zâmbind.

România tocmai fusese acceptată ca membru deplin NATO şi s-a pus problema înfiinţării unui batalion de transport, primul cu acest specific, pe care armata română îl punea la dispoziţia NATO.

Ne-am adunat o mână de ofiţeri foarte tineri, locotenenţi, undeva în jurul a 30 de ani, conduşi de un om extrem de inimos şi, totodată, determinat. Este vorba despre actualul general de brigadă Teodor Incicaş, la vremea aceea, maior.

Ştia exact cum trebuie să arate batalionul acesta. Noi nici nu îl visam măcar, adaugă. Dânsul tocmai venise de la post, de la Bruxelles, ştia ce s-a negociat şi cum trebuie să arate această structură. Noi, tineri locotenenţi, ne-am dat primul test în faţa dânsului.

Toţi aveau cursuri făcute în străinătate sau coordonate de parteneri străini, toţi vorbitori de limba engleză. Însă fără prea multe tangenţe cu transporturile, dar au învăţat pe parcurs.

Am învăţat unii de la alţii, am format o echipă foarte sudată. Practic, toţi am înfiinţat acest batalion, Batalionul 121 Transport Materiale, care, în decurs de câteva luni, a fost deja operaţionalizat, evaluat şi testat de comisii internaţionale.

La 1 februarie 2005, batalionul s-a înfiinţat, a venit primul nucleu de oameni, zece ofiţeri şi câţiva militari angajaţi, iar în noiembrie a avut loc evaluarea pentru certificare, pe care au trecut-o cu calificativul excelent.

Ne-am dat, să spunem, adevărata teză, lucrare de diplomă, pe acest batalion. Ne uitam în stânga şi-n dreapta, şi în sus, către eşaloanele superioare, şi nimeni nu ne putea ajuta fiindcă nu mai exista aşa ceva în armata noastră, nu aveam un model.

Toţi tineri, cu mintea şi inima deschise, şi-au propus să ducă acest lucru până la capăt. Şi au reuşit.

Nu vă mai spun până la ce ore lucram, că nu are rost. A fost o ambiţie. Atât de bine a ştiut acel comandant să ne mobilizeze, încât făceam totul cu drag şi chiar şi acasă când mergeam mai discutam la telefon de anumite probleme pe care să le punem la punct a doua zi.

Tot timpul încercam să aflăm noutăţi, căutam să relaţionăm cu parteneri din NATO, ca să învăţăm de la ei. În toate solicitările lor, asta cereau: un schimb de experienţă. Omul care şi-a pus amprenta cel mai mult asupra batalionului, actualul general Incicaş, ajunsese în Statul Major General şi a facilitat o vizită a unui general britanic, omologul şefului direcţiei logistice de la noi. La sfârşitul vizitei, în cadrul unei discuţii informale, i-a întrebat cu ce se confruntă. I-au spus că nu ştiu cum operează un batalion de acest tip în timpul unei misiuni în teatrul de operaţii.

La scurt timp, a venit o solicitare de la partenerul britanic să trimitem un ofiţer care să prindă, cu un batalion similar, tot procesul – pregătire pentru misiune, misiune şi activităţi postmisiune. În urma unui concurs intern, eu am fost ales. Aşa că a plecat, în primăvara anului 2009, detaşat pentru un an, la 10 The Queen’s own Ghurkha Logistic Regiment. Este vorba despre un regiment gurkha (denumirea luptătorilor nepalezi, înrolaţi în armata britanică şi aflaţi în subordinea directă a reginei).

Acest batalion de transport tocmai primise misiunea de a asigura sprijinul logistic de transport în provincia Helmand, din Afganistan. La ei procesul de pregătire durează un an, aşa că îl începuseră deja când am ajuns eu. Am prins ultima jumătate, care a fost şi cea mai intensă.

A încadrat funcţia de şef al operaţiilor. Un comandament britanic este mai puţin numeros decât unul românesc. Locotenent-colonelul a avut în subordine trei oameni, un ofiţer şi doi subofiţeri.

Totul a mers ca uns, toate operaţiile de transport erau planificate din timp, iar procesul de planificare se întindea pe durata a două săptămâni. Logistica lor este mult peste aşteptări şi, de ce să nu fim sinceri, mult peste ce avem noi acum.

Bucuria lor cea mai mare a fost că, pe timpul celor şase luni de misiune din Afganistan, chiar dacă au fost în una dintre cele mai fierbinţi zone, cu atacuri multiple asupra convoaielor, nu au avut nicio pierdere de viaţă omenească.

Mi s-a părut un concept foarte diferit, la început. Acest batalion de transport îşi asigura protecţia forţei singur, conform conceptului CLP (combat logistic patrule). Într-o misiune de acest gen, dotarea tehnică joacă un rol foarte important, e cea care face diferenţa.

Ce am învăţat acolo a fost că inamicul nu era aşa cum îl credeam noi când am plecat spre el – slab, nepregătit. Am învăţat pe pielea noastră că îşi cunoştea foarte bine relieful, zona, profita la maxim de punctele tari ale terenului şi se plia pe toate procedurile noastre. Au întâlnit dispozitive improvizate care nu se declanşau la mai puţin de 90 de kilograme. Un militar echipat cântăreşte mai mult de 90 de kilograme. Aşa protejau insurgenţii populaţia civilă.

Locotenent-colonelul spune că a învăţat foarte multe şi de la luptătorii nepalezi. Mai ales de la militarii cu care mergea în misiuni de mai multe zile.

Uneori mă şi speriau. Am stat o zi întreagă cu un militar lângă mine şi, dacă nu îl întrebam eu, nu îşi permitea să mă întrebe nimic, cu toate că, ulterior, când am stat de vorbă mai mult, atât de curios era despre români. Dar ştia că eu sunt ofiţer şi el soldat şi nu scotea un cuvânt.

La întoarcerea din misiune, la britanici există o procedură interesantă, decompresie, bazată pe experienţă, pe lecţii învăţate.

La sfârşitul războiului din Falkland, în 1982, britanicii au trimis trupele acasă pe două căi – aeriană şi maritimă. Cei care au ajuns acasă foarte repede, pe cale aeriană, au manifestat tulburări, sindrom (n.red. de stres) post-traumatic. Cei care au venit pe calea maritimă, adică în câteva săptămâni, nu au manifestat astfel de tulburări. Atunci, psihologii au pus lucrurile cap la cap şi au ajuns la concluzia că militarii au nevoie de această perioadă de reacomodare.

Noi am făcut reacomodarea într-o bază britanică din Cipru. Acolo am avut activităţi, plajă, sport, discuţii cu psiholog, filmuleţe, discuţii între noi. Şi a contat foarte mult această experienţă. Trei zile în care am uitat de arme, de uniformă, de tot bagajul negativ adunat în timpul misiunii.

A lucrat în batalion nouă ani. A plecat de la funcţia de şef birou planificare, în compartimentul operaţii, apoi a fost şef al operaţiilor şi şef de stat major. A crescut odată cu batalionul. Apoi a plecat la Universitatea Naţională de Apărare, unde a urmat cursurile masterului de conducere interarme. Astăzi, drumul l-a întors în prima structură în care a activat, Brigada 30 Gardă Mihai Viteazul. Este comandantul detaşamentului de pază.

Despre autor

Alina Crișan

Plutonierul Alina Crişan a absolvit Şcoala Militară de Muzică, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi Facultatea de Comunicare şi Jurnalism. Este preocupată de domeniul învăţământului militar şi realizatoare de emisiuni la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu