O sală de așteptare dintr-un orășel de munte. O mulțime de oameni veniți din satele dimprejur se perindă pe lângă ușa cabinetului de ochi, întrebând pe unde le-a rămas rândul. Se înarmează apoi cu răbdare, parcă să nu îl supere pe doctorul cel tânăr care le repară vederea și care iese din când în când să se intereseze de câte un pacient. Unii dintre pacienți revin, după o vreme, la medic că nu au reușit să respecte toate indicațiile postoperatorii.

Să nu te apleci, să nu te forțezi, să nu cari greutăți mari, să nu… Fiecare cu povestea lui. Nu s-a inventat, până acum, vreo muncă a pământului care să te scutească, prin fișa postului, de aceste eforturi care, inevitabil, dăunează. Și-atunci, cum să te ferești? Ar mai fi soluția să te înlocuiască la aceste corvoade zilnice câte un copil venit de la oraș sau vreo rudă apropiată din sat.

Dar, fiecare are problemele lui, patronii nu știu decât de profit și te exploatează de dimineața până seara, câteodată și în zilele de sărbătoare. Și-apoi, fiecare are familia lui, nu mai e timp, ca altădată, să treci și pe la ăi bătrâni și să vezi dacă au după ce bea apă. Asta îngâna cu vocea tremurândă de emoție tușa Maria, așteptând cu înfrigurare momentul în care îi vine rândul la operație.

Intru în vorbă cu ea, bucuros că mă recunoaște. Îi povesteam demult, tare demult, de prin liceul militar și ea mă asculta, pe-atunci, sorbind cu nesaț fiecare întâmplare. I se părea armata o alegere grea pentru mine. Compara cu ce-i povestea tatăl ei din război. Nu puteau lucrurile să se schimbe așa deodată și mă socotea un fel de erou al ei, dar și al satului. Din vorbă în vorbă, ajungem în timpurile de azi. Acum povestește doar ea și n-o opresc.

Bine că au pus copiii mână de la mână și au cumpărat un cristalin mai de calitate. Poate reușesc să mai văd ca înainte! Banii de pensie, chibzuiți cu grijă, acoperă costul intervenției, rămâne ceva și pentru celelalte cheltuieli cu compresele și picăturile, cu anestezia. O îngrozește gândul să rămână o noapte în spital, după intervenție. De când i s-a prăpădit soțul, să fie doi ani, nu poate dormi fără vreo lumină aprinsă în casă. A căpătat, de atunci, o neliniște ciudată și nu poate sta singură, nici măcar ziua, d-apăi noaptea. Își face de lucru toată ziulica prin curte, parcă să țină mai mult soarele pe cer.

Dă apă și mâncare la găini, drămuiește cu grijă grăunțele la pisici, leagă dimineața câinele sub nucul de la poartă, udă mușcatele de la ferestre, smulge buruienile dintre răsaduri. Sunt atâtea de făcut și nu mai are sporul de altădată. E supărată pe această fațetă hâdă a bătrâneții, când te lasă puterile și nu mai ai nici poftă de mâncare. Când și când se uită în lungul drumului până în pădurea de la poalele Măgurii, dornică să mai deslușească, ca odinioară, chipurile oamenilor care îi dau binețe.

A rămas cam singura de vârsta ei în sat. Rând pe rând, cei mai bătrâni au plecat la odihna cea veșnică din cimitir. Satul vesel de odinioară s-a regrupat cu timpul în cimitir, pe familii, pe vârste și pe grade de rudenie. Acolo nu se ceartă nimeni cu nimeni. Pământul le ajunge, hotarele sunt bine trasate. Nu e loc de zâzanie, că s-au împăcat unii cu alții atunci când și-au simțit sfârșitul aproape. Toți au avut parte de lumânare la căpătâi, în clipa cea din urmă.

Tușa Maria are această frică, să nu moară fără o lumânare aprinsă, care să-i lumineze drumul către lumea de dincolo. Umbrele serii, întunericul ce se așterne, îi induc o stare de teamă care se instalează, treptat, în toate articulațiile și o paralizează, parcă. Nimeni nu o înțelege că asta simte și starea i se pare și mai apăsătoare din această pricină. Îi e teamă să nu creadă cineva că se preface, fiindcă nu se preface, nu ar avea de ce. La cei aproape nouăzeci de ani, a trecut prin multe, a crescut atâția copii până i-a văzut pe toți așezați la casele lor.

A tremurat de grijă pentru fiecare. Să fie sănătoși, să aibă mâncare, să se îmbrace, să-și vadă de carte, de serviciu. Să-și facă o familie, să fie uniți, să se ajute unii pe ceilalți. A preferat să facă ea munca cea mai grea, iar pe ei i-a lăsat să plece la școli, numai să știe că vor avea un viitor mai bun ca al ei. Nici acum nu i-ar deranja, dar câteodată simte un dor de câte-un copil de-i pustiește sufletul. Noroc cu telefonul care mai zbârnâie în liniștea serii și le simte răsuflarea de la capătul firului.

Pe bătătura plină altădată de jocuri și ghidușii a crescut iarbă deasă. Unii dintre copii o vizitează mai des, alții i-ar căuta mai bine un loc la azil, că acolo ești ținut, mamă, sub observație 24 din 24, zic ei. Cică nu s-ar mai numi azile, că se tem oamenii de aceste denumiri. Le spun, mai gingaș, cămine de vârstnici, persoane de vârsta a treia sau, mai nou, case de seniori. Vreau să sfârșesc în casa mea, în bătătura mea, nu printre străini! Asta le repet mereu.

Ascult păsul bătrânei de lângă mine și mă rog să-mi dea Dumnezeu puteri să iau povara tușii Maria pe umerii mei. În minte îmi dau năvală versurile din Repetabila povară și ochii îmi joacă în lacrimi de durere: Cine are părinți, pe pământ nu în gând/ Mai aude și-n somn ochii lumii plângând/ […] Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii/ Nu copil de părinți, ci părinte de fii./ Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus/ Pe conștiință povara acestui apus/ Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,/ Se vor împuțina cei ce n-au și ne cer./ Iar când vom începe și noi a simți/Că povară suntem, pentru-ai noștri copii…

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu