A început într-un miros dulce de prăjitură cu mere, încă la cuptor, în fața televizorului alb-negru Sirius. Era, sigur, pe bulgari. Mult prea devreme pentru Telejurnal, care începea la ora 19.00, dar și mult prea devreme pentru emisiunea pentru copii de la BTv, Lecă noști deța, care începea pe la opt fără un sfert. Duminică seara, 17 decembrie 1989, soneria apartamentului din București, care imita un tril de pasăre amețită, a spart atmosfera sumbră pe care eu și sora mea nu o înțelegeam de două zile, la fel cum nu reușeam să înțelegem secretomania și șușotelile părinților cu urechile lipite de difuzorul radioului Pacific, de pe hol.

Doi bărbați în manta și căciuli de iarnă, înarmați, au sunat la ușă și i-au cerut mamei să-l cheme pe tatăl meu. Nu mai țin minte exact dacă erau milițieni sau din armată. Rețin, însă, sclipirea unei țevi negru-albastre de pistol-mitralieră, încă lucind de ulei de armă, zărită prin crăpătura ușii de la sufragerie. Și un toc de pistol nou-nouț de piele.

Parcă și acum văd privirea înlăcrimată a mamei, care, deși calmă față de mine și sora mea, nu reușea să-și ascundă prea bine frica, în timp ce tata își scotea din debara geamantanul de alarmă. Un fel de cutie maro-bej de carton presat, imitație de piele de crocodil, cu mâner de plastic sau bachelită, cu întărituri metalice cromate pe la coțuri și încuietori metalice cu arc. Geamantan prin care eu, copil al generației cu cheia de gât, cotrobăisem de multe ori, răscolind praful așezat pe el și ordinea izmenelor bleu, a fularului și a ciorapilor kaki și a trusei de bărbierit demontabile, cu protecție și stabilizator pentru lame (a ajuns să acționeze și pe fața mea, în 1993, la liceul militar din Breaza). La fel cum, de multe ori, îi scosesem șanurile din cizme, doar ca să mă joc cu ele și să-l enervez că nu reușeam să le pun la loc.

Radu era pomenit frecvent și nu înțelegeam de ce, pentru că nu știam pe nimeni cu numele ăsta. Mai târziu, am aflat că era vorba despre indicativul Radu cel Frumos. În seara aceea, a fost prima dată când am simțit un gust metalic, aproape electric, în gură, deși dulceața merelor coapte, în aluat de pandișpan – un deliciu! – ar fi trebuit să mă bucure. Era gustul fricii, așa cum mi-am dat seama mai târziu, gustul pe care care l-am simțit săptămâni în șir de atunci.

Au urmat trei zile din care nu îmi mai amintesc aproape nimic. Țin minte doar un sentiment de gri și nesiguranță, amestecat cu așteptare. Mama, împreună cu vecinele – la fel de singure și ele, pentru că bărbații lor erau la unitățile din care făceau parte –, începuse să vorbească despre război. La televizor, se anunțaseră dezordini provocate la Timișoara de agenturili străine și bandele de huligani. Se apropia Crăciunul, dar nimănui nu îi păsa de Crăciun. Cu toate astea, în încercarea de a ne face să uităm de starea cenușie, mama a cumpărat un brad. Cam chel, dar era brad.

Și a venit ziua de 21 decembrie cu celebrul miting al lui Ceaușescu și întreruperea emisiei la televiziune și țiuitul sinistru al mirei. Și noaptea spre 22. Mai ales noaptea, când, din centrul orașului, au început să răsune focuri de armă. Nu știam ce se întâmplă și stăteam cu inima cât un purice. Era pentru prima dată când auzeam Se trage! Aveam să mă obișnuiesc cu asta câteva săptămâni.

În dimineața zilei de 22 decembrie, am văzut, de la balcon, de la etajul al optulea, coloane de manifestanți care se îndreptau spre centru: Veniți cu noi!; Și noi avem copii, și voi aveți copii!; Libertate!; Timișoara!; Jos, Ceaușescu! Jos cu dictatoru’!

Mirare, curiozitate, euforie și frică. Pentru că mama dădea semne de neliniște și ar fi vrut să plece și ea. Treptat, începeam să înțeleg cam ce se întâmplă. Numai că euforia s-a evaporat în momentul în care vecinul din stânga, un subofițer care lucra la Securitate, a venit acasă, și-a luat soția și cei doi copii iar, la pachet, pe mine, sora mea și mama, și ne-a dus, pentru protecție, la subsolul unei clădiri de lângă Academia Militară (actualul sediu al UNAp), la o spălătorie. În mirosul ăla de detergent, cearșafuri ude și textile încinse de mașini de călcat industriale am auzit la radio că ministrul apărării naționale a acționat ca trădător și s-a sinucis!  Apoi, din nou teamă și din nou uimire, după ce oamenii mari vorbeau între ei și spuneau că S-a terminat!

Nu mai știu cum am ajuns acasă, dacă ne-a adus același vecin sau dacă mama ne-a dus pe jos, pentru că nu era foarte departe, dar țin minte doar că a urmat fuga lui Ceaușescu și o euforie de nedescris, cu oameni pe stradă, scandând Ole, ole, Ceaușescu nu mai e! Libertate!

Împreună cu sora mea eram la vecinii de alături (de abia acum îmi dau sema că, în acele zile, noi, copiii, am fost mutați dintr-un apartament în altul, ca să ne jucăm împreună, în timp ce mamele noastre să poată vorbi între ele sau cu soții lor), pe balcon. L-am văzut pe tata cum apare pe balconul nostru, luând-o prin surprindere pe mama. Îmbrățișări, euforie și, de data asta, liniște și un sentiment de siguranță. A durat puțin, pentru că a trebuit să se întoarcă la unitate. Cred că, până pe 31 decembrie, nu ne-am mai văzut. Și atunci, pentru o oră.

Din noaptea de 22, a început nebunia. Dacă ziua se auzeau focuri de armă sporadice, noaptea era un coșmar. Fusesem sfătuiți să ne adăpostim în baie, pentru că încăperea era fără ferestre. Sfat inutil, având în vedere că pereții dinspre dormitor erau din BCA, iar dormitorul dădea spre bulevard. Nopți la rând am dormit pe hol, pe plapuma pe care mama o întinsese pe jos. Este mult spus că am dormit, pentru că, de cele mai multe ori, eram cu ochii la Televiziunea Română Liberă, de unde curgeau mesaje alarmiste despre coloane de teroriști, apă otrăvită și apeluri la calm și înarmarea populației civile. Se vorbea de genocid, 60.000 de morți și din nou teroriști. Se repetau imagini cu oameni împușcați. Erau pe stradă sau la morgă, dezbrăcați. Sânge închegat pe trotuar sau pe gresie. Televizorul era alb-negru, dar sângele îmi părea roșu și lumânările galbene, cu flăcări care pâlpâiau albăstrui.

La un moment dat, a venit bunicul de la Focșani, tatăl mamei. Nu mai țin minte data. Dar, cred că, pe 25 decembrie, când s-a anunțat execuția Dictatorului, era cu noi. Am sperat atunci că toată nebunia va înceta și că o să avem parte de un Crăciun liniștit. În schimb, a fost tot însângerat. Am plecat la o verișoară a mamei, care stătea în cartierul Militari. Aparent, acolo era mai liniște și mai sigur. La noi, se trăgea în fiecare noapte. Și, cel mai bine, zgomotul se auzeau din baie. Coloana de aerisire funcționa ca un amplificator. Cel mai puternic răsunau mitralierele de
14,5 mm, de pe TAB-urile de la Academia Militară. Întunericul nopții era brăzdat, în fiecare noapte, de trasoare care zburau între ceea ce este acum Hotelul Marriot și actual sediu al MApN. Ambele clădiri erau nefinalizate.

Trecerea în noul an, 1990, am petrecut-o în Militari, la rudele mamei. Atunci l-am revăzut din nou, pentru scurt timp, pe tata, care a venit însoțit de un coleg, de la unitate. Și tot atunci am reușit să îl enervez puțin, după ce, jucându-mă cu pistolul TT (fără muniție), fără să vreau, l-am demontat aproape de tot, scoțându-i manșonul țevii și
arcul recuperator. Am scăpat ușor, doar cu o muștruluială. La urma urmei, venea primul revelion în libertate.

Despre autor

Marius Bâtcă

Lasă un comentariu