Arma condeiului

Propuneri pentru afișajul stradal, în Capitală

Centrul Cultural al Sectorului 1, în Capitală, și-a propus să bifeze, de Centenar, o activitate, firește, culturală, subsumată nevoii de a marca Marea Unire din 1918. Afișajul stradal, în zona centrală a urbei, a căpătat figuri noi din anii Primului Război Mondial, probabil cu nevoia legitimă de a ne onora înaintașii.

Se vor fi gândit aceia de la Centrul Cultural că nu ne-ar strica să ne știm și dușmanii, din aceiași ani, așa încât au decis să pună pe panouri publice figurile feldmareșalului August von Mackensen, supranumit Spărgătorul de fronturi, și generalului-locotenent Koch, comandant militar al Bucureștilor, în anii 1917-1918, cu indicația, sub portretul său: Capitala a fost 707 zile sub ocupaţia Puterilor Centrale, între 1916 şi 1918. Util de știut, nimic de zis!

Adevărul e că putem sta liniștiți, întrucât nu au apărut încă unii din partenerii noștri din anii aceia, generali ruși, unul din ei, Andrei Zaioncikovski, foarte prietenos de altfel cu românii, care considera că a face armata română să lupte într-un război modern e ca și cum ai învăța un măgar să danseze menuet! Sper să nu le ofer celor de la Centrul Cultural vreo idee în a-l omagia, în acest fel, pe distinsul general rus, făcător de boacăne pe frontul din Dobrogea și aliatul nostru întru apărarea frontului în sud.

Mulți specialiști într-ale muzei Clio au subliniat, comentând episodul inedit de afișaj stradal, că e bine să ne cunoaștem oponenții din anii Primului Război Mondial, dar că ar trebui plasați în contextul istoric.

De pildă, istoricii cu pricina ar fi dorit, îmi imaginez, să știm cu toții cum se transformă, încet-încet, chipul armatei germane de ocupaţie, prin adoptarea corupţiei găsite în România şi împărtăşirea militarilor germani din bucuriile şi plăcerile vieţii obişnuite dinapoia frontului.

Kurt Tucholsky, comisar al unui post de poliţie militară în sud-vestul ţării, scrie în însemnările lui memorialistice:

Mai ales se întinde peste tot ceea ce aici este rău şi fals, înregistrat de germani sub cuvântul atotcuprinzător «corupţie» şi despre care românii spun «Sunt ca şi noi» (în limba română, în textul german, n.mea).

Soldatul Otto Velburg, un jurist din Jena, constată că aproape fiecare soldat [german] are aici o fată; toţi se poartă absolut fără jenă. În nişele din Trocadero, un local de distracţie în vogă, se află ofiţerii, aproape toţi însoţiţi de femei; blănuri şi briliante strălucesc de acolo. O orchestră de ţigani cântă pentru dans. Aici se petrece foarte vesel.

Acesta este şi motivul pentru care severul feldmareşal August von Mackensen (e de remarcat că, la un moment dat, a refuzat să-i trimită propriei sale soţii alimente peste cantitatea cuvenită, în pofida solicitărilor acesteia!) a distribuit ofiţerilor germani un ordin secret în care le atrăgea atenţia asupra comportamentului lor:

Trebuie să constat, spre regretul meu, că o mare parte din domnii ofiţeri afişează o purtare nedemnă de un ofiţer german. Zilnic se pot observa în Bucureşti ofiţeri care se arată în public cu femei, pe stradă, în restaurante, în teatre, femei a căror societate ar trebui mai degrabă să nu o caute.

Această purtare, bătătoare la ochi, este în măsură să dezonoreze numele german în străinătate. Un ofiţer trebuie să fie întotdeauna conştient că toate faptele sale, mai ales într-o ţară inamică, sunt obiectul unor observaţii atente, nu în ultimul rând din partea populaţiei civile decente.

Nu este o onoare să te bucuri de favorurile unor tinere decăzute, care se dăruiesc fără niciun spirit naţional, adversarului. Noi, germanii, avem obligaţia de a ridica chiar şi moralul popoarelor supuse. Aştept, aşadar, ca de acum înainte, fiecare ofiţer german să fie conştient de această înaltă îndatorire. Merită un afiș August von Mackensen, așa-i?

Tot el se arătase la fel de mirat când, intrând în Bucureştii părăsiţi de autorităţile româneşti, în ultimele zile ale lui noiembrie 1916, i se dezvăluia forfota unui oraş paşnic, cu magazine deschise şi cafenele pline, cu poliţişti dirijând circulaţia (În Berlin n-ar fi fost mai ordonat, scrie feldmareşalul), fiind ovaţionat cu strigăte de Ura! şi aclamaţii în limba germană.

Nu ne găsim oare în mijlocul populaţiei unei capitale inamice? Nu este, totuşi, război? Este un vis care ne înşeală?, se întreba, retoric, feldmareşalul.

Desigur, cel puțin figurile emblematice ale armatei române, în anii Primului Război Mondial, ar fi fost suficiente pentru a onora Centenarul Marii Uniri măcar vreo patru-cinci ani de acum încolo, dacă nu am reușit să facem ceva în sensul acesta din 2016 încoace. De la regele Ferdinand și regina Maria la generali și soldați, ar fi fost chipuri destule. Da, inclusiv soldați.

De pildă, Constantin Mușat, aproape uitat, un militar provenit dintr-o familie de agricultori din Călărași, mort pe câmpul de luptă de la Oituz, în 1917, după ce, în 1916, își pierduse un braț luptând împotriva trupelor Puterilor Centrale, la Râmnicu Sărat. Refuzând să fie clasat apt medical și cerând cu insistență să se întoarcă pe front, Mușat, cu un singur braț, moare la Cașin, în 1917, aruncând o ultimă grenadă. Așa l-a imortalizat Ion Dimitriu-Bârlad, în mai multe statui, una din ele aflată în fața gării din Bușteni, pe lângă ea trecând triste și plictisite coloane de mașini, mai ales în weekend, în drumul lor spre și dinspre stațiunile de pe Valea Prahovei.

Puțini știu povestea sergentului post-mortem Mușat (atât i s-a putut oferi, în niciun caz vreun grad de ofițer!), a statuii din Bușteni, la inaugurarea căreia, în 1928, a participat chiar regina Maria, fiindcă soldații, în general, apar în jurnalele de operații cu… numărul. Mușat și-a făcut cu sânge un loc aparte în istoria participării armatei române la Primul Război Mondial și a fost omagiat de contemporani cu respect.

Dar nicio unitate militară nu poartă numele unui soldat (nu ar fi meritat, oare, Mușat această onoare?), cunoscut pentru încăpățânarea lui de a lupta, chiar lipsit de un braț, invalid, după cum niciun centru de instruire a soldaților/gradaților profesioniști nu i-a preluat numele, deși exemplul său este admirabil.

Mi-ar fi plăcut să văd chipul lui Mușat pe un afiș stradal în Capitală, slăvind în acest fel eforturile și jertfa multor țărani simpli, îmbrăcați în uniforma armatei române, anonimi, pe trupurile cărora s-a ridicat România Mare. Cu povestea dorinței lui de a lupta, cu orice preț, până la capăt, pentru țară. Am fi fost, cred, mai câștigați.

Am fi știut, în acest fel, că le datorăm lor, celor mulți, România de astăzi, la Centenar, dar am fi învățat poate să prețuim sacrificiul celor simpli. O lecție care ne-ar fi fost utilă astăzi. Când cei mulți și simpli sunt tot cifre oarecare. Statistică. Deși pe umerii lor stă Țara.

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

5 comentarii

  • Splendid articol! Vă rog să primiţi, domnule colonel, aprecierea şi consideraţia mea pentru articolele cu care ne atingeţi sufletul! Am onoarea să vă salut!

  • „Vă veți fi gândit” dumneavoastră înainte să publicați articolul că măcar o persoană din cadrul Centrului Cultural al sectorului 1 va citi articolul dumneavoastră!?
    Ei bine, mă îndoiesc că acest lucru se va întâmpla, și ca urmare, „strigătul” dumneavoastră (de altfel justificat) nu va produce ecoul așteptat.
    Nu pot să nu mă întreb totodată, de ce propunerea dumneavoastră nu a venit atunci când conducerea Armatei a solicitat propuneri pentru activitățile dedicate Centenarului (și asta cam acum un an) – poate era pusă în aplicare prin mecanismul responsabil la nivel național!
    Constat cu regret că încă țineți „arma condeiului” îndreptată într-o direcție greșită – părerea mea (care nu-i musai să coincidă cu a dumneavoastră).
    Apreciez atât calitatea articolului cât și dorința dumneavoastră de a promova și eroi mai puțin cunoscuți „populimii”(cum ar zice Dragoș Pătraru).
    Toate bune!

    • Vă veți fi gândit, Ronin, că am făcut propuneri, înainte de mă lua la refec? Și nu de azi, de ieri, ci chiar de alaltăieri?
      Vă veți fi gândit că scriu, indiferent dacă un text va produce un efect așteptat sau nu? Obligația mea este să scriu și o fac. Dacă sămânța, din frumoasa pildă a sămănătorului, ajunge pe teren fertil, bine, dacă nu, asta e! Dar nici nu o să mă opresc din scris doar fiindcă aș/ați putea crede că nu mă va lua în veci nimeni în seamă. Sunt destul de încăpățânat!
      Și vă mulțumesc pentru aprecieri. Văd că deja ne împrietenim…

      • Niciodată nu am considerat că suntem certați… Cel mult avem puncte de vedere diferite!(uneori)
        Eu mă gândeam că scrieți pentru a crea un curent de opinie dar mă rog, este alegerea dumneavoastră pentru ce o faceți!
        Semănătorul are și obligația să caute „loc curat de arat și semănat”, altfel nu e bun gospodar! Dacă aruncă semințele în spini se ostenește în zadar.

Lasă un comentariu