Îmi place să descopăr povești. Preferatele mele sunt cele cu final fericit și cu mult optimism. De multe ori, protagoniștii acestor povești sunt dovada vie că, după ce trece furtuna, soarele aduce pe cer un curcubeu imens.

Sunt tineri, iar ochii le zâmbesc atunci când povestesc despre Victoria Maria, fetița lor de doi ani. Un nume frumos, remarc eu. Și cu câtă însemnătate pentru doi oameni care au avut de înfruntat totul pentru a fi fericiți.

De câțiva ani au învățat, din nou, să zâmbească, pentru că viața le-a oferit, în sfârșit, momente de liniște.

Caporalul Valentin Ciolan-Uță lucrează ca ajutor șef depozit la Batalionul 49 Apărare CBRN Argeș. Acum zece ani, când a îmbrăcat haina militară, avea multe visuri și planuri de carieră. Unele s-au îndeplinit – acela de a participa la o misiune într-un teatru de operații.

În 2015, am plecat în misiune cu Batalionul 33 Vânători de Munte Posada, în Afganistan. Mi-am dorit să urmez o carieră militară încă de când eram mic. Am găsit aici mediul în care mă simt împlinit, am găsit disciplină și respect între oameni.

În Afganistan.

La început, misiunea i s-a părut grea, însă a avut noroc de colegi cu mai multă experiență, unii cu două-trei misiuni în trecut, care l-au ajutat să depășească repede perioada de acomodare.

Este singura mea misiune. La trei luni după ce am ajuns acolo, am fost accidentat destul de grav.

30 aprilie 2015 este o ziua pe care nu o vor uita niciodată, nici caporalul Valentin Ciolan, nici soția sa, Andra Florina.

Cel mai grav am fost rănit la picior, am avut răni pe tot corpul, inclusiv pe față, însă am fost conștient mereu, până am ajuns la spital. Am fost transportat în Germania, unde am stat aproape două luni. La spitalul din Germania am suferit operații din trei în trei zile la picior, pentru a putea fi salvat.

Caporalului i-a fost afectat nervul safen, iar o bucată de mușchi a fost smulsă din pulpa stângă. Împreună cu el a mai fost rănit un coleg din Curtea de Argeș.

Am avut răni cam de aceeași gravitate amândoi. Păstrăm încă legătura, vorbim la telefon aproape zilnic.

Invictus.

Au urmat luni de zile de recuperare, inițial în Germania, apoi în România, până a reușit să-și recapete mersul.

Ne ajută foarte mult psihic faptul că facem parte din Invictus, avem toți povești asemănătoare, ne antrenăm și ne motivăm unii pe alții. Mi se pare o inițiativă minunată. Am participat la ediția din Canada și din Australia, anul trecut, unde am luat locul 9 din 24 la power lifting și 8 din 36 la aruncarea bilei. Ne antrenăm foarte mult, mi-am dorit să fac parte din echipa Invictus, am șansa să reprezint România ca sportiv, dar și ca militar. În 2020, la Haga, eu sper la o medalie. La Sidney, am avut șansa să-l cunosc pe prințul Harry și mi-a plăcut încurajarea lui – voi sunteți generația Invictus!

– Caporal Valentin Ciolan-Uță

Mai greu a fost pentru familie, își amintește militarul. Eu am stat mult în operații, eram sub anestezie și am trecut mai ușor peste acea perioadă. Dar mă gândeam mult la cei de acasă. Părinții au crezut că îi mint, când m-au văzut în scaun cu rotile. Au crezut că am rămas imobilizat, dar s-au mai liniștit când m-au văzut în cârje, apoi în baston, în perioada de recuperare.

Caporalul mărturisește că încă are coșmaruri, cu toate că a beneficiat de multă terapie, lucru care l-a ajutat enorm.

Eu am făcut judo de performanță, așa că mi-am dorit să revin în armată, după accident. M-am reapucat de sport după ce am trecut de perioada de recuperare medicală, și sunt încă militar activ, fac parte din lotul Invictus, la power lifting, un sport ce presupune ridicare de greutăți.

Am restricții de muncă, nu pot sta mult în picioare și nu pot căra. Cu toate astea, dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș face același lucru. Am armata în sânge!

Antrenamente.

Atunci când Valentin a plecat în misiune, Andra era o tânără îndrăgostită, care a ales să-și susțină viitorul soț în tot ceea ce ar fi presupus cariera militară. Între timp, a îmbrăcat, la rândul ei, uniforma.

Sunt soldat Andra Florina Ciolan-Uță, servant autospecială tehnică și teren, se prezintă, puțin timid, dar cu mândrie în glas, soția caporalului.

Am aflat despre accidentul lui Valentin de la o rudă care lucrează în sistemul militar, își amintește Andra. Am reușit să întreb, în stare de șoc, doar dacă trăiește. Apoi am vorbit direct cu el, care m-a mai liniștit. Ieșise din prima operație, după opt ore, în Kandahar, operație care l-a pregătit pentru Germania.

De câteva luni este și ea, la fel ca soțul ei, militar. I se pare greu și frumos în același timp, pentru că are ocazia de a simți, ea însăși, satisfacțiile carierei militare, zilele grele de instrucție și camaraderia colegilor din unitate.

Ca soție de militar rănit în teatrul de operații, aveam dreptul acesta. A fost o șansă, într-un fel, chiar dacă bazată pe un moment nefericit, dar sunt mândră de ținuta mea și de ceea ce realizez.

Deși lucrează în aceeași unitate, fiecare își desfășoară munca la compania lui, iar Valentin se antrenează destul de mult înainte de competițiile sportive.

Am participat la un marș de 27 de kilometri, cu batalionul, spune Andra. Am rezistat, deși eu nu am făcut sport niciodată. Am acceptat că acum sunt militar și trebuie să particip la toate activitățile, la fel ca toți colegii mei.

Îmi doresc să construiesc o carieră, alături de soțul meu, simt că mediul în care lucrez este foarte respectat. Am învățat totul din mers, dar încă am multe de descoperit. 

 

Despre autor

Andreea Motoc

2 comentarii

  • Vali Ciolan, un adevărat camarad cu o familie minunată. Sunt foarte mândru să fac echipă cu el în cadrul proiectului Invictus, este un om pe care te poți bizui în orice moment. Să ai sănătate tu și familia ta camarade!

Lasă un comentariu