Arma condeiului

Răspunsurile trecutului pentru viitorime

Când analizează critic, în cartea sa The Battle for History: Refighting World War Two, cele mai semnificative contribuţii la cunoaşterea celui de Al Doilea Război Mondial, istoricul militar britanic John Keegan, mai bine de 25 de ani profesor la Academia Militară Regală Sandhurst, aşază pe primul loc în formarea sa profesională lucrări aparţinând istoriografiei americane îndată după încheierea conflagraţiei, ceea ce ar putea să surprindă pentru un istoric englez, care refuză să plaseze pe primul loc producţiile propriei istoriografii.

În fapt, explicaţia este simplă: când nici nu se pregătise bine desfăşurarea Operaţiei Overlord (debarcarea în Normandia), Pentagonul se preocupa să transfere din mediul universitar american, cu misiunea de a însoţi trupele care urmau să acţioneze pe continent împotriva Wehrmachtului, specialişti în măsură să consemneze atât evenimentele în desfăşurare, cât şi reacţiile şi impresiile militarilor participanţi.

John Keegan aminteşte chiar de o întâlnire la Casa Albă, în anii ’90 ai secolului trecut, cu unul dintre universitarii americani dislocaţi atunci în Normandia, care îi povestea, de faţă cu preşedintele Bill Clinton, cum consemna de zor opiniile militarilor pe unul din vasele transformate în adevărate spitale plutitoare în toiul operaţiilor care vizau înfrângerea maşinii de război germane pe continentul european.

Relatarea lui Keegan mi-a amintit de aceeaşi preocupare pentru înţelegerea reacţiilor şi atitudinii militarilor americani angrenaţi în diverse operaţii militare, descrisă de Charles Moskos, unul dintre pionierii sociologiei militare americane, care, potrivit propriei mărturii, atunci când şi-a propus să analizeze problemele femeilor înrolate, a fost nevoit să înlăture întregul bagaj livresc al domeniului, altminteri destul de bogat în SUA, şi să evalueze el însuşi, la faţa locului, în Honduras şi Salvador, stând de vorbă cu întregul personal feminin, modul în care femeile-militar se descurcă într-un astfel de mediu.

Istoriografia militară românească, din motive lesne de înţeles după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, a intrat sub zodia interdicţiilor şi a tabuurilor, astfel încât numeroase mărturii, absolut necesare reconstituirii eforturilor armatei române pe fronturile celei de a doua conflagraţii mondiale, fie au dispărut sau nu au apucat să fie scrise vreodată, fie au respectat comandamentele epocii în care fost scrise sau au avut parte de o recuperare târzie, după decembrie 1989, unele beneficiind de „adaosuri” binevoitoare sau de îndelungi „rescrieri” care îl determină pe istoricul preocupat de istoria contemporană să preia cu numeroase precauţii informaţiile livrate de memorialişti.

Dar dacă situaţia generată de intrarea României în sfera de influenţă sovietică şi controlul riguros al regimului comunist asupra istoriografiei române, în general, şi istoriografiei militare, în special, au o justificare ce ţine mai degrabă de aranjamente ce depăşeau putinţele statului român, este dificil de înţeles ceea ce s-a întâmplat după 1989, când existau cele mai bune premise pentru o amplă revigorare a cercetării istorice.

Procesul de recuperare a unei perioade dramatice din viaţa armatei române, în anii 1941-1944, era, aşadar, unul firesc, dar aproape toate energiile specialiştilor în istorie contemporană s-au canalizat într-acolo, lăsând istoria imediată, ca să folosesc un termen îndelung uzitat de istoriografia franceză, mai degrabă pe seama jurnaliştilor, ceea ce nu este tocmai un lucru rău, numai că, la noi, am serioase motive de îngrijorare nu numai în privinţa modului în care presa reflectă anumite evenimente, ci şi asupra disponibilităţii financiare a patronilor de presă de a asigura resursele necesare unor autentici corespondenţi de război, martorii oculari ale căror mărturii s-ar putea dovedi utile istoricilor de mai târziu.

În plus, să o recunoaştem, cam tot ceea ce face o armată într-un teatru de operaţii este acoperit de nevoi lesne de înţeles de protejare a informaţiilor.

Istoria misiunilor în care armata română a fost implicată după revoluţia din decembrie 1989 mi se pare, astăzi, aproape imposibil de scris, exceptând abordarea strict cronologică şi maniera cronicărească, ceea ce plasează istoriografia militară, din acest punct de vedere, într-un spaţiu cu desăvârşire nefrecventabil.

Lipsa noastră de preocupare pentru istoria imediată a armatei române, pentru conturarea unui tablou complet, viabil, populat cu opiniile participanţilor la diferitele misiuni în care a fost implicată armata română, va oferi istoricului de peste vreme răspunsuri luate exclusiv din documente de stat major, incapabile, prin însăşi natura lor, să ofere detalii despre viaţa reală a militarilor.

Munca de reconstituire, prin căutarea şi intervievarea acestora, nu numai că va fi una sisifică, descurajantă, dar se va lovi de inexorabila trecere a timpului, căci oamenii uită, mor sau, pur şi simplu, adaugă, din raţiuni greu de învins, pentru a se prezenta pe sine într-o lumină favorabilă, „pe deasupra tuturora”, cum ar fi spus Eminescu.

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu