Proaspăt ales președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon a înfăptuit prima sa mare „realizare”: a schimbat, pe site-ul președinției de la Chișinău, abrevierea „ro” cu „md”, marcând, în acest fel, revenirea la epoca Voronin – atunci când limbii române, interzisă, a (re)început să i se spună „limba moldovenească”, pentru care s-a creat și un dicționar ad-hoc plin de umor, alcătuit de Vasile Stati – deși, din 2013, prin decizie a Curții Constituționale de la Chișinău, s-a stabilit că Declaraţia de Independenţă, fiind act constituțional primar, prevalează.

Act fundamental redactat, firește, în limba română.

Ajuns la Moscova, într-o vizită de curtoazie, Igor Dodon a primit din partea lui Vladimir Putin o hartă a Moldovei de altădată, declarând că jumătate din teritoriul României e „moldovenesc” și că, „dacă Imperiul rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”.

E stranie această confirmare a expansiunii țariste asupra teritoriului Moldovei, în 1812, pentru cineva care, prin gesturile făcute, dorește, de fapt, să sublinieze tocmai statalitatea fermă și originile istorice ale țării pe care o reprezintă.

Legitimând și regretând parțialitatea unui rapt teritorial, săvârșit de Imperiul Țarist, urmat apoi de deznaționalizare și de interzicerea limbii române, Igor Dodon, prin cadoul cartografic „otrăvit” primit la Kremlin, pare să își însușească o viziune „completă” asupra actualei Republici Moldova, dar care, să o precizăm încă o dată, în actuala configurație politico-geografică, nu are nicio legătură cu Moldova lui Ștefan cel Mare.

Mihail Bruhis, unul dintre cei care s-au preocupat de politica Moscovei în domeniul istoriografiei şi al limbilor naţionale, vizând tentativa de anulare a identităţii româneşti a basarabenilor pentru a-i supune rusificării, arată că însăşi folosirea termenului „Moldova” este destul de ambiguă, istoricii de dincolo de Prut oscilând între denumirea „Basarabia”, cu referire la teritoriul încorporat de Rusia ţaristă în 1812, şi principatul Moldovei, în întregimea sa, pentru că din 1924, odată cu apariţia Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), în componenţa RSS Ucrainene, se configurează ideea unei statalităţi, întărite după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, prin crearea RSS Moldoveneşti, în cadrul URSS.

Istoriografia sovietică s-a străduit să demonstreze existenţa mai multor popoare est-romanice care ar fi descins din volohi, o comunitate etnică rezultată din „sinteza între populaţia romanizată (de la Dunărea de Jos, n.n.) şi elementele slave” (Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. I, Chişinău, 1971, p. 76). Potrivit istoriografiei sovietice, din masa volohilor s-ar fi desprins două popoare, cel valah (român) şi cel moldovenesc.

În 1974 a apărut la Chişinău lucrarea Moldovskaia Sovetskaia Gosudarstvennost i bessarabskii vopros (Statalitatea sovietică moldovenească şi problema basarabeană), semnată de Artiom Markovici Lazarev, al cărei obiectiv principal era să fundamenteze teza existenţei unui popor moldovenesc, distinct de cel român, vorbind o limbă moldovenească.

Conform teoriei lui Lazarev, în 1812, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 (când Basarabia este ocupată de Imperiul Ţarist), „naţiunea moldoveană” în formare ar fi fost despărţită, o parte continuându-şi existenţa în cadrul Imperiului Otoman, contopindu-se apoi, în ianuarie 1859, cu naţiunea română prin Unirea Principatelor, iar cealaltă parte şi-ar fi continuat existenţa în cadrul Rusiei ţariste, evoluând de la „naţiunea burgheză moldoveană” la „naţiunea socialistă”.

Deşi România comunistă a intenţionat să dea o replică lucrării lui Lazarev (desemnaţi pentru a realiza o recenzie, niciodată tipărită, fiind istoricii Dan Berindei şi Florin Constantiniu), s-a ales în cele din urmă să se evite orice polemică deschisă în jurul cărţii editate la Chişinău, istoricii români rezumându-se la a face unele referiri critice la lucrarea lui Lazarev doar în notele de subsol ale unor studii.

În anii ’60 ai secolului trecut, istoricii din RSS Moldovenească încă vorbeau de urmările pozitive (inclusiv în plan cultural!) ale înlăturării „jugului turcesc” şi alipirii „unei părţi a principatului Moldovei” (Basarabia) la Rusia, în 1812 (cealaltă parte, se înţelege, continuând să rămână sub asuprire otomană!), ambiguitatea formulei fiind menită să disimuleze dezmembrarea de către Rusia a Moldovei.

Însuşi preşedintele Academiei de Ştiinţe a Republicii scria că „alipirea Basarabiei la Rusia a fost pregătită de dezvoltarea multiseculară a legăturilor politice, social-economice şi culturale ale popoarelor rus şi moldovenesc prietene” (Mihail Bruhis, Republica Moldova de la destrămarea Imperiului sovietic la restaurarea Imperiului rus, Bucureşti, 1997, p. 94).

Ideile vehiculate de Lazarev nu erau cu totul noi. În fond, timp de aproape şaizeci de ani, în teritoriul de dincolo de Prut s-a studiat „Istoria RSS Moldoveneşti”.

În 1927, în proclamata republică autonomă, în cadrul Institutului Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice, Secţia istorică a fost încredinţată lui Naum Arianovici Arţov, un fost tinichigiu şi cojocar care intrase în Partidul Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice în 1918.

„Contribuţiile” semnificative ale acestei secţii, sub conducerea lui Arţov, au vizat aşa-numita „intervenţie română în Basarabia”, în două volume, Ştefan cel Mare fiind privit ca un sprijinitor al slavilor din Bucovina şi asupritor al propriului popor, iar Mihai Viteazul fiind înfăţişat ca un domnitor crud, nepăsător faţă de „poporul de jos” şi „înăbuşitor” al răscoalei ţărăneşti din Transilvania.

Într-un alt studiu, Horea, Cloşca şi Crişan erau socotiţi luptători pentru libertatea iobagilor, dovedind aceeaşi „consideraţie” faţă de nobilii maghiari ca şi faţă de boierii români (!).

Însă în ciuda faptului că, în 1935, a fost anunţată începerea lucrărilor pentru tipărirea unui „tratat de istorie a Moldovei” care ar fi urmat să apară în patru volume, nu au fost publicate decât câteva articole. Programul de cercetare ştiinţifică al Secţiei istorice era un amalgam de teze („mişcări ţărăneşti şi revoluţionare”, „intervenţia română în Basarabia”, „istoria fabricilor şi a proletariatului”) în care este greu de identificat distincţia operată între termeni, precum „Basarabia”, „Moldova veche” şi „Moldova Sovietică”.

Prima sinteză de istorie apărută dincolo de Prut a fost Istoria RSS Moldoveneşti, în două volume (1954-1955), tipărită în limba română, dar cu litere chirilice, singura elaborată într-o asemenea formulă. Ea a fost urmată de alta, zece ani mai târziu, în limba rusă, tot în două volume, intitulată Istoria Moldavskoi SSR.

Este interesant de amintit că cel care a fost numit de preşedintele Vladimir Voronin să elaboreze noua istorie a Republicii Moldova era Vladimir Ţaranov (Ziua, 14 februarie 2002), promotor al teoriei „limbii şi poporului moldovenesc”, acelaşi care, în 1982, în calitate de director al Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din RSS Moldovenească a coordonat editarea unei „Istorii a RSS Moldoveneşti” în care, de pildă, se compara „decăderea economiei, politicii şi culturii principatului (Moldovei, n.n.)”, sub suzeranitatea turcească până la pacea de la Bucureşti (1812), cu „progresul” înregistrat „după eliberarea de sub jugul otoman şi alipirea la Rusia a Basarabiei în 1812” (Bruhis, op. cit., p. 95).

Problema identificării unei limbi moldoveneşti a constituit o preocupare specială după crearea, din iniţiativa guvernului de la Moscova, în stânga Nistrului, la 12 octombrie 1924, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) în cadrul RSS Ucrainene, al cărei scop era acela de a internaţionaliza problema Basarabiei.

Potrivit surselor sovietice, românii reprezentau, în acest teritoriu, 60% din întreaga populaţie. În decembrie 1924, s-a decis introducerea în această republică autonomă a alfabetului chirilic. În noul stat creat s-au înfiinţat instituţii politice şi culturale similare cu cele existente în republicile sovietice din componenţa URSS.

Una dintre structurile menite să dirijeze cultura naţională, în spiritul noii ideologii, a fost Institutul Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice care, potrivit statutului elaborat în 1927, avea menirea de a „desfăşura cultura socialistă moldovenească“ în diferite domenii, precum limba, istoria, literatura, etnografia şi arta „moldovenilor”, dar şi a celorlalte popoare conlocuitoare.

Institutul se afla în subordinea Academiei Ucrainene de Ştiinţe din Kiev şi a Academiei de Ştiinţe a URSS, înţelegându-se, implicit, că cercetarea ştiinţifică era departe de orice idee de obiectivitate, de vreme ce Academia de Ştiinţe a URSS proclama că „întreaga ştiinţă este o politică”.

O importanţă deosebită a fost acordată istoriei şi lingvisticii, dar o parte dintre specialiştii care şi-au îngăduit să facă cercetare ştiinţifică ignorând comandamentele politice au fost arestaţi sub învinuirea de „elemente străine de clasa proletară”, iar lucrările lor arse.

În fruntea Secţiei lingvistice a Institutului (care avea în program studierea „apariţiei şi formării limbii moldoveneşti”) a fost numit L.A. Madan, un basarabean care a elaborat o „Gramatică moldovenească” în care susţinea că „limba moldovenească este o limbă distinctă, diferită de limba română şi de aceea a cărţilor moldoveneşti apărute înainte de formarea RASSM” (Michael Bruchis, One StepBack, TwoSteps Forward: on the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics, Boulder, 1982, p. 54), ca şi cum data apariţiei republicii autonome din stânga Nistrului ar fi determinat şi naşterea unei noi limbi.

Ivan D. Ceban, într-un îndreptar ortografic impus de trecerea de la alfabetul latin la cel chirilic, arăta că scopul lor era de a „curăţa limba moldovenească de cuvintele româneşti franţuzite introduse de duşmanii norodului” şi introducerea a „cât mai multe cuvinte intrate în traiul norodului moldovenesc în legătură cu zidirea socialistă, ca neologisme din limbile noroadelor frăţeşti, rusască şi ucrainească” (Bruchis, op. cit., p. 61).

Mihail Bruhis a surprins, în lucrarea sa, încercările de a crea o „limbă moldovenească” în perioada stalinistă, în fapt un jargon moldo-rus prin întrebuințarea unor cuvinte de origine slavă în locul celor latine (de pildă zavod de pâne, în loc de fabrică de pâine, sau târguială, în loc de comerţ), prin introducerea unor cuvinte ruseşti cărora li se aplicau desinenţe „moldoveneşti” (otriad, pentru detaşament, care devenea otriaduri, zădacile pentru scopuri, sarcini)sau prin crearea unor cuvinte menite să le înlocuiască pe cele existente (apănăscător, pentru hidrogen, călduromăsurător, pentru termometru, mâncătorie, pentru sufragerie).

Irefutabile dovezi în favoarea existenţei unei singure limbi – româna – sunt oferite de o solie a lui Ştefan cel Mare din 1478, la Veneţia, în care se vorbeşte despre Ţara Românească, socotită o „l’altra Valachia”, dar mai ales de Miron Costin care, în „De neamul moldovenilor”, subliniază existenţa unei singure limbi: „Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi în de sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile ieste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem (numim, n.n.) acum moldoveni, iară nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ce «ştii româneşte?»”.

Prin urmare, nici vorbă de o limbă moldovenească, ci limba română, una şi aceeaşi pentru toţi. Nu întâmplător, mitropolitul Moldovei, Varlaam, îşi intitulează – semnificativ – Cazania sa Carte românească de învăţătură (1643), deci nu moldovenească, pentru că acest „dar al limbii româneşti“, cum îşi califică el însuşi opera, este destinat „întregii seminţii româneşti“.

Aşa-zisa „limbă moldovenească” vorbită între Prut şi Nistru este, în realitate, doar un grai al limbii române, în al cărui lexic s-a păstrat un fond arhaic de cuvinte care în procesul de evoluţie a limbii române a ieşit din uz la vest de Prut. Cuvintele ruseşti introduse nu au afectat însă fondul principal de cuvinte româneşti şi cu atât mai puţin structura gramaticală de caracter românesc.

Aşadar, este foarte dificil de identificat, cu argumente pertinente, specificul structurii gramaticale şi fondul principal de cuvinte ale unei pretinse limbi moldoveneşti, ca elemente definitorii ale acesteia.

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu