Arma condeiului

Realitatea noastră cea de toate zilele

Auzeam, în copilărie, uneori prea des, expresia: „Am văzut cu ochii mei!” Povestitorul, înflăcărat, te convingea pe dată de veridicitatea informației. Era, cumva, argumentul suprem coborât printre noi. Realitatea prizată la modul cel mai pur, mai direct, de necontestat, întruchipată parcă de adevărul absolut.

În contra argumentului imbatabil veneau uneori profesorii, atrăgându-ne ironic atenția asupra construcției pleonastice: „Nu ai văzut, cumva, cu ochii colegului?”

Dacă interlocutorul nu „văzuse cu ochii săi” o altă replică apărea, la fel de frecvent utilizată: „Eu sunt Toma Necredinciosul! Până nu văd, nu cred”.

Așa ne spunea doamna dirigintă, de exemplu, atunci când uitam caietul acasă, cu tema la română făcută impecabil, desigur. Și apelarea la Toma Necredinciosul era la fel de categorică precum „am văzut cu ochii mei”. Am văzut, deci există! Nu, nu!

Sigur, realitatea putea apărea și din diferite alte surse atent selecționate, precum cărțile, radioul, un profesor ori chiar un vecin de încredere, care văzuse. Dar, aceasta era deja o realitate mijlocită, filtrată, poate chiar un pic denaturată față de cea descoperită cu propriii ochi.

Dezvoltarea tehnologiei comunicațiilor în domeniul audio-vizual, în speță a televiziunii, avea să rărească și aproape să ducă la extincție specia lui Toma Necredinciosul, pentru că televiziunea apărea drept primul mijloc de informare în masă care te făcea „să vezi cu ochii tăi” realitatea. S-o cunoști, să ai păreri, opinii, atitudini, să te îndoiești, să fii categoric, tranșant, bazat în tot ce spui chiar pe această experiență nemijlocită de cunoaștere.

Așa se explică, pe de o parte, nenumăratele telefoane primite în ultimii ani de la părinții îngrijorați: „Sunteți bine? Am văzut la televizor inundațiile din București! Parcă e sfârșitul lumii! Aveți grijă, mamă!”

Ce să le răspunzi, pentru că îți imaginezi deja, fără să fi văzut știrea, că un operator a umplut cadrul cu apa tulbure din preajma unei guri de canal înfundate, un reporter a relatat direct din baltă, jucând pentru a nu știu câta oară teatrul ieftin al apocalipsei, o mașină a făcut un mic tsunami în aceeași baltă etc., totul accelerat de o muzică tribală și de vocea din off care prevestește la fiecare silabă o nouă catastrofă. Un spectacol ieftin, pe care îl trăiești a nu știu câta oară.

„Mă credeți pe mine sau pe ei, cum vreți!”, le spun într-un final, fără să mai continui conversația.

Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

– Ioan 20:24-29

 

„Cum adică, televiziunile mint?”, mă ceartă un mare fan al micului ecran, într-o discuție amicală.

„Dacă eu văd la televizor o mașină accidentată, tu vii și-mi spui că n-am văzut o mașină distrusă și că mă minte televiziunea? Adică eu nu știu ce văd? În plus, să știi că eu mă uit pe toate canalele, prin urmare pot avea o imagine de ansamblu.”

„O mașină accidentată – îi răspund – nu este un subiect de interes public și nicidecum național, în mod normal”. Acest aspect însă poate fi privit din mai multe perspective, iar presa creează o legătură între accident și tiparele noastre de gândire, cunoscute, specifice, proprii, de altfel, fiecărui individ și chiar societății. Este, dacă vrei, o formă de iluzionism. Îți arată ceva și te face să crezi altceva.

Dacă ți se spune că la volan era un judecător care a condamnat oameni nevinovați la închisoare, rezultatul va fi bucuria ta că măcar soarta s-a răzbunat, dacă ți se spune că era un părinte care a lăsat pe drumuri trei copii, suferi pentru ei și ți se pare nedrept, dacă accidentul se prezintă ca fiind o urmare a drumurilor proaste, îi urăști pe cei de la drumuri etc.

Putem merge așa la nesfârșit, presa arătând, de fapt, ceea ce dorește să arate, sub pretextul veridicității. Pentru că și jurnalistul are propriile sale filtre, propria cultură, propriul mod în care vede realitatea și alege să o redea. Mai mult, politica redacției se suprapune întotdeauna peste felul în care trebuie să fie asamblată o știre.

Oamenii aleg să creadă mai degrabă ceea ce le întărește convingerile. Și de aici poate veni marea eroare. Au impresia că, dacă schimbă canalele, o fac în scopul unei informări complete, când, în realitate, celelalte posturi, care susțin altceva, nu fac decât să le confirme credințele.

Sigur că acest text nu se vrea un studiu asupra efectelor comunicării, precizez pentru eventualii cârcotași, nici asupra comportamentului social ori al percepției realității. Este doar un articol de opinie prin care încerc să spun că realitatea este, până la urmă, o construcție proprie, o alcătuire care cuprinde multe componente ce țin de mediul social, de un grup de apartenență, nivel de educație, context social etc.

De aceea, uneori mă mir, alteori mă amuz, când ni se reproșează că noi, presa militară, nu prezentăm realitatea. Adică, omitem această alcătuire atât de complexă, de fluidă, dinamică, de a cărei percepție ar trebui să ne îndoim în fiecare clipă.

Realitatea, această iluzie proprie care se arată chiar și studiilor în profunzime fragmentar și pentru scurt timp! Iar atunci când crezi că ai prins-o, te-a prins chiar ea pe tine într-un vârtej informațional nebun, care devine tot mai mare, mai complex, mai greu de filtrat și de interpretat.

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

1 comentariu

  • Paradigma „cine deține informația deține puterea (și implicit controlul)” este pusă azi sub semnul întrebării de o nouă paradigmă lansată de curând pe piață și anume că „Într-o lume inundată de informații irelevante, CLARITATEA înseamnă putere”.
    Cu atâtea surse de informare la dispoziție, inteligența militarilor este din ce în ce mai greu de jignit astăzi, prin acțiune sau prin inacțiune.
    Realitatea militarilor este acolo în cazărmi, pe terenurile de instrucție și în poligoane, unde cu toate lipsurile întâmpinate (și care se perpetuă de ani de zile) militarii se instruiesc și-și fac datoria, nu în biroul celui care scrie despre comandanții de plutoane fără ca el să fi fost vreodată comandant de pluton sau a celui care scrie pentru că trebuie fără să îl intereseze dacă cineva o să-i citească sau nu articolele.
    Articolele care corespund realității militare actuale sunt răsplătite cu mii sau zeci de mii vizualizări (ca dovadă că ziarul este parcurs online de un număr neașteptat de mare de cititori, după o estimare a unui articol recent mai mare decât numărul militarilor activi) pe când fake-urile cu greu depășesc suta de cititori. Sau garanția realității subiectelor este dată de faptul că militarii nu comentează articolele?
    Cu toate acestea OM rămâne săptămânalul meu favorit și apropos, când o să am ceva de spus o să scriu, nu o să „schimb canalul”.
    Toate bune!

Lasă un comentariu