Nu de puţine ori am plecat la drum în căutarea reportajului şi întotdeauna ne-am dat seama că fiecare poveste are o viaţă proprie, care prinde contur sub ochii noştri şi ne include cu generozitate, definitiv.

Nu am ocolit unităţile izolate, cele pline de farmec, astfel că unele destinaţii ne-au cucerit, rămânând favorite. Ocolite de camerele video şi de presa obişnuită să prezinte mai mult senzaţional, aceste locuri retrase, cu oameni admirabili, legende şi obiceiuri unice ni s-au arătat în toată splendoarea, fără cosmetizări galopante după vreun punct de rating.

Foto: Constantin Mireanu

Acum, la pas prin Maramureş, în căutarea uneia dintre cele mai izolate unităţi militare din România, ne abatem uşor de la prezent, lăsându-ne mai degrabă antrenaţi într-o călătorie în timp. Şi dacă nu am fi în misiune, cred că am uita să pornim aparatele de filmat şi de fotografiat în faţa acestui Maramureş pe care începem să-l descoperim pe linia ferată ce urcă în munte, pe Valea Vaserului, de-a lungul firului istoric care deapănă poveşti de demult, unele la graniţa dintre real şi fantastic.

O aşezare ce are ca bază a evoluţiei crearea unor centre forestiere, cu muncitori, colonişti ţipţeri din Zips, aduşi în zonă din ordinul împăratului Iosif al II-lea al Austriei, în secolul al XVIII-lea, perioadă în care se stabilesc aici şi mineri colonişti din Saxonia, pentru exploatarea de minereuri, cărora le urmează familii venite din Salzburg şi Tirol.

Pe Valea Vaserului aveam să ajungem cu sprijinul colegilor de la Poliţia de Frontieră, care ne-au luat cu ei la schimbarea turei.

Drezina, un microbuz românesc Tudor Vladimirescu pe o platformă de tren, o ia repede la deal, pe şina cu ecartament îngust, celebrul traseu al Mocăniţei, ultima cale ferată forestieră în funcţiune din Europa. Putem astfel cunoaşte o mare parte din traseul căii ferate, mult mai mult decât am fi avut acces ca simpli turişti.

 

Valea Vaserului este străbătută de o singură cale ferată, astfel că, la capăt de linie, drezinele sunt întoarse într-un mod cel puțin ingenios, cu un cric și o rotație în jurul propriei axe, manevră ce nu durează mai mult de cinci minute.
Foto: Constantin Mireanu

Sensul unic al şinei face deplasarea să dureze mai mult. Se comunică în permanenţă prin staţie. Pare o linie ferată pentru un tren de jucărie, cu şinele uşor strâmbe, motivul cel mai probabil al unui sunet continuu, plăcut, ritmic, al roţilor drezinei, ca şi cum un toboşar celebru s-ar juca improvizând continuu publicului fermecat.

La răstimpuri, Ioan Tomoioagă, poliţistul de frontieră care are şi rolul de mecanic conductor, opreşte agregatul pentru un pahar de apă. Sunt izvoare cu apă bună, rece, peste tot. La răstimpuri răsuceşte volanul, o mişcare ce nu pare să aibă vreun sens pe linia ferată. Aflăm că volanul ţine loc de frână.

Trecem prin zone cunoscute doar din lecturi. Locuri încărcate de sacrificii, unde s-au curmat vieţi nevinovate în lupte pe care doar codrii le mai ştiu. Istorii care  s-au transmis din gură în gură şi acum, prin grija câtorva pasionaţi, care le-au cules cu grijă şi le-au aşezat în volum, vor circula, nemuritoare,către urmaşi.

La plecarea pe Valea Vaserului, o Mocăniță pufăia fericită în aerul tare și rece al munților.
Foto: Constantin Mireanu

Aşa aflăm despre Stânca Soldatului. Întâi de pe o pancartă semnată de Ştefan Andreica, poliţist de frontieră, născut şi crescut pe aceste meleaguri, care a cules de la peste 300 de localnici poveşti de război, apoi de la inginerul dr. Vasile Coman, administratorul Căii Ferate Forestiere Vişeu de Sus, cercetător fără odihnă a istoriilor de demult, care fac din Valea Vaserului un tărâm aproape mitic.

– Ştim că Hitler a încorporat inclusiv copii, începe inginerul Coman să depene legenda stâncii. Unul dintre aceşti copii soldaţi, din cauză că nu executase un ordin, a fost condamnat la moarte. M-am gândit aşa, că poate comandantului i s-a făcut milă de tinereţea soldatului şi i-a oferit o şansă, spunându-i: „Vezi acel brad din vârful stâncii? Dacă poţi să-i retezi crengile cu baioneta, de jos în sus, îţi voi dărui viaţa! Sigur, totul contra timp. Mă gândesc că instinctul de conservare al acelui tânăr a fost atât de puternic încât s-a încadrat în barem.

După mulţi ani, în 1987, se prezintă în gara din Vişeu un bătrân industriaş german, care închiriază un tren cu abur, îşi urcă toată familia, copii, nepoţi, nurori, gineri şi îi duce sus la Novicior: „Vedeţi acel brad uscat? Lui îi datoraţi viaţa! Bătrânul industriaş fiind chiar tânărul soldat de odinioară, mărturie consemnată de mecanicul conductor al trenului.

Inginer dr. Vasile Coman.
Foto: Constantin Mireanu

Cele două războaie mondiale au lăsat urme adânci pe Valea Vaserului, care vorbesc încă viu despre cruzime, suferinţă, omenie şi altruism. Aici, la cimitirul aflat în renovare, în Primul Război Mondial, într-un moment de liniştie, taberele beligerante şi-au îngropat împreună morţii. Au trecut de atunci o sută de ani.

– În această lună, la 25 iulie, se comemorează 100 de ani de la sfinţirea cimitirului militar german, de la Miraj, un mausoleu al morţii. În iarna de trecere dintre 1916 – 1917, comandanţii celor două armate beligerante, rusă şi germană, au fraternizat întru îngroparea morţilor în acest cimitir. Se spune că militarii de rând au făcut schimb de vodcă cu rom.

Pe traseul căii ferate se mai pot observa spitalul german de campanie, mai degrabă un beci săpat cu multă trudă în stâncă, destinat trierii răniţilor şi acordării primul ajutor, folosit, din câte se spune, şi ca depozit de muniţie, în cel de Al Doilea Război Mondial.

Vizavi, două cazemate săpate în stâncă. Pe munţi, pe cărări numai de ei ştiute, poliţiştii de frontieră mărturisesc că s-ar mai afla multe cuiburi de mitralieră, tranşee şi chiar elemente de armament şi muniţie, îngropate cine ştie pe unde.

Maramureșul istoric este fascinant

Am sta aici o veșnicie, dacă nu ar trebui să rupem brusc vraja. Lăsăm în urmă, așadar, casele cu oameni gospodari, cărora, se spune, dacă le ceri un pahar cu apă te întreabă dacă ai după ce să-l bei și te invită la masă. Până la urmă, toate ne conduc către destinația de bază: Vârful lui Dan.

Plutonier Gheorghe Andreica: „Vă rog să mă fotografiați și pe mine. Conduc de atâta timp, pe toate drumurile posibile, și nu am nicio poză de la volan!”
Foto: Constantin Mireanu

Din ce am văzut la Poliția de Frontieră, aici se muncește greu. Polițiștii cu care ne-am întâlnit pe drum se aflau în patrulă prin sălbăticie de 24 de ore. La lemn, la cherestea, ocupația de sute de ani a localnicilor, este, poate cel mai greu. Armata, pompierii și poliția rămân alternativa cea mai tentantă pentru tinerii care nu au luat încă drumul Occidentului. Așa că mergem să-i vizităm pe colegii de la radiolocație și pe timp de vară.

Crescuţi de mici în condiţii grele, din familii de oameni gospodari, luptătorii aceştia sunt, cumva, diferiţi. Nu se plâng, iubesc ceea ce fac şi întreţin o atmosferă colectivă de invidiat.

Numai ca să urcăm la unitate suntem preveniţi că avem nevoie, printre altele, de sânge rece. Cu plutonierul Gheorghe Andreica la volan, DAC-ul 665T pare o jucărie cuminte, ce aleargă pe şosea cu o uşurinţă uimitoare.

Pe Valea Vaserului s-a născut Raiul.
Foto: Constantin Mireanu

Cel care-l conduce ne povesteşte fascinat tot trecutul maşinii. Fiind om de-al locului, din copilărie a trebuit să muncească la lemne. A condus Tractor Articulat Forestier (T.A.F.) încă de la 11 ani. Acolo era o artă.

– Când o luau lemnele la vale şi te trăgeau cu tot cu tractor, atunci să vedeţi!

Acum, acest camion ar putea purta lesne marca Andreica, la fel de bine cum o poartă pe cea de DAC, pentru că este aproape în totalitate opera lui. L-a făcut din alte trei surate, i-a modificat rapoartele vitezelor, îl cunoaşte la nivel de şurub şi au încredere unul în celălalt.

– El nu mă lasă pe mine, eu nu-l las pe el. Unde nu poate, îl ajut. La fel face şi el.

Drumul pe care înaintăm este îngust, cât să încapă doar camionul, la limită. Cu bolovani mari, pe alocuri, aproape cât roata. Am impresia, când patinează pe loc cu toate cele şase roţi tractoare, că acolo vom rămâne. Dar el ştie ce să-i facă,  este momentul când îl ajută el. Mai cu o manevră, mai cu un pas înapoi şi doi înainte, dar, în fiecare secundă, cât se poate de relaxat.

Iarna, se urcă încet, la pas. Când e cald, camionul este singurul mijloc de transport care se încumetă să traverseze acest drum, la prima vedere imposibil de străbătut.
Foto: Constantin Mireanu

Maşina îl ascultă, aşa cum probabil îi ascultă şi poveştile. Cele de iarnă sunt cumplite. Sigur, atunci când nimeni altul decât Andreica reuşeşte să-l strunească printre nămeţi! O mai ia la vale, se mai duce sanie, dar, cu pricepere, Andreica îi arată drumul. Odată, l-a reparat în pantă. A muncit trei zile, cărând piesele câţiva kilometri, de la unitate până unde rămăsese în pană.

Andreica a condus aproape toate tipurile de maşini, de la excavatoare până la maşini de teren, pe cele mai accidentate drumuri. Să conducă în Afganistan i-a mai rămas, ne spune. Visul său. Ceea ce şi-ar dori cel mai mult de la carieră. Să aibă ocazia să fie într-un teatru de operaţii, la volanul unei maşini de luptă.

– Dar la noi, aici, nu prea am de unde să aflu cum aş putea să plec.

Cu noi în cabină este şi maistrul militar clasa I (r.) Dan Tomulea, care a răspuns invitaţiei de a ne povesti despre vremuri demult apuse, atunci când radiolocaţia şi mai ales transmiterea datelor se făceau cu telefonul la ureche şi cu ochii pe monitoare. Zeci de ani a urcat Tomulea dealul pe jos, şi ziua, şi noaptea. Uneori, când ajungea acasă, suna telefonul şi era chemat la unitate să remedieze cine ştie ce defect apărut între timp. Şi pleca noaptea, prin pădure, în patrulă cu mistreţii. Era greu, dar ar lua-o de la capăt.

Aici, oamenii trăiesc într-o comuniune numai de ei știută cu animalele. Un șarpe, supărat pe camera video, poza la mare artă!
Foto: Constantin Mireanu

Unitatea este mică. Poate cea mai mică pe care am văzut-o vreodată, dar cu oameni dedicaţi, inimoşi şi cu mult curaj. Chiar în momentele când îi întrebăm cum stau la capitolul animale sălbatice şi mai ales vipere, despre care auziserăm suficiente poveşti, avem parte de câteva cadre spectaculoase.

Doi şerpi ies să-şi primească porţia de căldură, chiar în faţa corpului de pază. Căpitanul Marius Gheorghe nu se mai satură de luat cadre cu jivinele târâtoare. Unul dintre şerpi dă să muşte din cameră. Lucruri nemaipomenite pentru noi, fireşti, cumva, pentru cei care lucrează aici şi învaţă să trăiască în comuniune cu natura, numai de ei ştiută, respectându-se reciproc.

Ofiţerii, puţini la număr, stau câte cinci zile la unitate, în tură. Ceilalţi militari câte trei.

Aici, spectacolul nu este dat de activităţile pe care le au, de altfel cât se poate de importante, dar nu ca la luptorii din Forţele pentru Operaţii Speciale. Aflăm însă, în puţinul timp petrecut în Maramureş, despre cum se apără ţara la graniţa de nord.

La plecare, căpitanul Ovidiu Pasenciuc ne roagă să facem o fotografie de grup, spre a ne aminti că în timp scurt am descoperit oameni minunați de care ne-am atașat.
Foto: Constantin Mireanu

Chiar dacă nu se cunosc între ei, poliţiştii de frontieră şi radiolocatoriştii fac o echipă bună, într-un fel invizibilă. După ce-i cunoşti însă, pleci mai împăcat.

O gazdă admirabilă, căpitanul Ovidiu Pansenciuc, locţiitorul comandantului, aflat la ora venirii noastre de patru zile la unitate, spune, la fel de încurajator şi de optimist ca în iarnă, atunci când am urcat timp de trei ore prin nămeţi, cu raniţele în spate:

– E bine! Şi ne povesteşte din interior, cumva spre invidia noastră, că termenul de familie pentru această unitate nu este în niciun fel exagerat.

Acum au şi o maşină de teren care arată fantastic. Urmează să fie echipată pentru urcarea la unitate pe timp de iarnă. E bine!

În rest, viaţa la Vârful lui Dan curge la fel de lin, poate mai dulce şi mai în pace decât a fiecăruia dintre noi.

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

Lasă un comentariu