Poate părea surprinzător, dar și un copil de vârsta pionieratului are amintiri și senzații rămase foarte vii, după Revoluția din decembrie 1989. Era o iarnă blândă, iar vacanța s-a luat cu o săptămână mai devreme, adică exact cam când au început evenimentele de la Timișoara. O stare angoasantă, de teamă nevăzută, cuprinsese lumea pe străzile orașului teleormănean Roșiorii de Vede. Eu, copil fiind, resimțeam organic această stare de frică, fără a putea să o atașez la fapte. Tensiunea plutea nevăzută, iar maturii nu făceau decât să amplifice această stare.

Mergeți, copii, să vă uitați la TV, că încep desenele animate la bulgari! Ai auzit ce se mai spune despre Timișoara?, prindeam câte o frântură din dialogul părinților, pe închiderea ușii de la bucătărie. În oraș erau patrule militare, iar soldații aveau armele pe umăr. Niciodată nu mai văzusem așa ceva. Situația din zilele de 15-18 decembrie 1989 îmi rezona identic cu ceva ce resimțisem și la 15 noiembrie 1987, când cu rebeliunea de la Brașov. Evident, la acea vreme, nu făceam vreo legătură.

Apoi, am fost duși la țară, la bunici. În apartamentul de două camere de la oraș era un frig groaznic, iar în sufragerie nu pătrundeam decât să iau vreo carte din bibliotecă. La țară, presiunea de care vorbeam s-a disipat ca prin farmec. Desigur, pentru că eram mulți copii și ne jucam toată ziua. La lăsarea întunericului, cum televizorul nu mai funcționa, i se arseseră lămpile, mă apucam să butonez aparatul radio. Eram specialist în salturile pe unde hertziene, deoarece, ascultând populara emisiune Fotbal, minut cu minut, mă îndrăgostisem de radio. Așa că, ascuns după sobă, deseori cu lumina stinsă, comutam de pe postul public pe Radio Europa liberă.

Stăteam ore în șir cu urechea lipită de tranzistor, cu volumul aproape de minim. Aflasem că este interzisă recepționarea acelui post și nu voiam să le fac alor mei necazuri. Chiar și un copil din acea perioadă cunoștea astfel de amănunte. La radio, se transmitea în direct Revoluția. Se vorbea despre luptele de la Timișoara, despre cum a deschis focul armata asupra demonstranților, apoi despre evenimentele care au cuprins Bucureștiul. Eu eram suspendat între două lumi. Cea a copilăriei, în care mă jucam cu cei de-o teapă, și cea care îmi cuibărea, grație radio-ului, aceeași teamă nedefinită. Oare ce se va întâmpla? La un moment dat, după acel comunicat în care se interzicea gruparea în mai mult de cinci persoane, mă întrebam ce vom păți noi dacă vine vreun milițian pe terenul de pe vale, când jucăm fotbal.

În dimineața zilei de 22 decembrie, în ograda bunicilor era programată sacrificarea porcului. Ca de obicei, vecinii au
venit să ajute la ritual, în vreme ce noi, prichindeii, ne învârteam cu sau fără treabă pe lângă porcul învelit în paie. Undeva spre orele amiezii, am intrat în casă înainte de masă. Am dat drumul instinctiv la radio și am auzit că a căzut Ceaușescu. Inițial, am crezut că lăsasem radio-ul pe frecvența Europa liberă așa că am închis imediat. M-am refugiat după sobă, cu gândul să mișc cursorul de frecvență.

Surpriză însă, acesta era pe postul public de la București. Am deschis din nou și m-am dumirit că nu era nicio greșeală. Ascultam transmisiunea, care era diametral opusă față de ceea ce auzisem înainte, iar aparatul era fixat pe București. După vreun sfert de oră, mi-am dat seama, dictatorul fugise. Discursurile abundau în vitejisme și în cuvinte precum libertate, democrație etc., am mers în curte, unde se petrecea pomana porcului. I-am anunțat pe cei de acolo că a căzut Ceaușescu, dar nu m-a crezut nimeni. Ba chiar mi s-a spus să tac din gură și să îmi văd de ale mele. Abia când vestea a fost confirmată de alți oameni maturi, m-au felicitat pentru curajul de a fi răspândit vestea!

Ce a urmat după 22 decembrie este iarăși un soi de amestec între două lumi. Zvonistica funcționa și la țară, așa că am mers cu colindul escortați de bunici, să nu cumva să fim răpiți de teroriști. Evident că distracția pe care noi, ceata de copii, o pronosticasem, s-a redus semnificativ. Televizorul s-a reparat, iar Radio Europa liberă nu mai avea farmecul dinainte de plecarea Ceaușeștilor. Acum, micul ecran era rege în casă. Primul Crăciun în libertate, ca să folosesc un cuvânt la modă atunci, va rămâne, pentru mine, o amintire de neșters. Nimic spectaculos acum, dar, la acea vreme, când cravata de pionier îmi venea până spre centura pantalonilor…

Despre autor

Cristian Frisk

Lasă un comentariu