Urmează o nouă zi de examene în Academia Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu. Studenţii au cinat şi se îndreaptă spre dormitoare. Câţiva, însă, merg în altă direcţie. Din negura nopţii, Luna, curioasă, s-a rotunjit mai bine să vadă unde se duc.

Obosiţi şi îmbujoraţi de căldura contrastantă cu aerul rece de afară, încă înveşmântaţi în ţinuta de instrucţie şi cu bocanci în picioare, cei câţiva studenţi îşi trag rapid scaune, în formă de cerc, ca să-şi vorbească privindu-se în ochi. În lumini de candele şi sub privirile părinteşti ale Mântuitorului, ale Sfintei Maicii Sale şi ale sfinţilor, mulţi dintre ei sfinţi militari, în capela academiei, tinerii discută despre examene, în aşteptarea părintelui.

Testările sunt dificile, mai au de studiat, dar nu pot să încheie ziua fără rugăciune. Preotul intră grăbit, le aşterne un zâmbet şi, ca o umbră kaki, se pierde în altar. În câteva secunde, scaunele sunt la locul lor, lumânările de la picioarele lui Iisus răstignit, aprinse, iar binecuvântarea, rostită.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!…, răzbat, din strană, rugăciunile studenţilor militari. Participă cu toţii. La câteva secunde după ultima închinare, scaunele sunt la loc, în cerc. Astăzi nu vorbeşte părintele, ci Gabriela:

De fiecare dată când trebuie să iau o decizie, mă raportez la un gând: Dacă în secunda următoare s-ar termina totul? Nimeni, dar nimeni pe lumea aceasta nu poate să-mi spună dacă în clipa următoare mai trăiesc sau nu.

Deşi noi ne trezim, aici, în fiecare zi, la aceeaşi oră şi pare că avem acelaşi program mereu, deşi vedem aceiaşi oameni zi de zi, de fapt trăim şi experimentăm ziua respectivă în mod diferit. Nietzsche spunea: Iubeşte-ţi soarta. Cred că se referea la modul în care abordezi ceea ce ţi se întâmplă. Dacă te concentrezi pe lucrurile rele din jurul tău, atunci chiar o să ai cea mai neplăcută viaţă. Dar poţi să vezi şi partea bună din fiecare lucru…

Preot militar Florin Pavel.

În discuţia serii, părintele Florin Pavel, preotul militar al Capelei Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă şi al garnizoanei Sibiu, totodată, aminteşte cum ne-a motivat Iisus Hristos să vedem partea bună a fiecărei zile – spunându-ne cum să ne adresăm lui Dumnezeu: Tatăl nostru.

Când ne uităm în oglindă nu ar trebui să spunem: Voi avea o zi minunată astăzi!, explică părintele, ci: Sunt fiul lui Dumnezeu, aşadar trebuie să mă port ca atare. Un alt gând îl întretaie pe acesta: Din dorinţa noastră de a-L preaslăvi pe Dumnezeu, L-am urcat undeva, pe un tron de aur, şi L-am lăsat acolo: Dumnezeu este acolo, sus, eu sunt aici, jos. Nu are cum să mă vadă şi să se implice în viaţa mea de zi cu zi. Şi mă raportez la El doar când am eu nevoie. Pe când, Dumnezeu este cu noi şi în fiecare dintre noi. Atunci când îi eşti aproape celui de lângă tine, lui Dumnezeu îi eşti aproape!

Pe părintele Florin Pavel nu-l întâlneşti doar în capela Academiei Forţelor Terestre. Ci şi în sala de sport, de pildă, pentru că el este antrenorul echipei feminine de volei.

Sporturi am făcut multe, unele de performanţă: atletism, sărituri, dans sportiv şi volei. Am descoperit, apoi, dansul sportiv şi l-am practicat timp de 12 ani. Prin sport am descoperit o disciplină şi o activitate care îmi confereau siguranţa de a nu cădea în ispitele unui grup de amici nepotriviţi, a unor patimi care nu mi-ar fi ajutat ca tânăr şi ca viitor adult.

Încerc să mă implic şi în cât mai multe activităţi culturale, pentru că studenţii au mare nevoie de ele.

Drumul preoţiei i s-a aşternut din copilărie, de la vârsta de patru-cinci ani, când făceam slujbe prin casă cu veştmintele tatălui meu, care este preot, şi nu orice preot, ci modelul pe care am încercat să-l urmez.

Tatăl său slujeşte la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, acolo unde şi părintele Florin a fost diacon timp de doi ani, imediat după terminarea facultăţii.

Apoi, o perioadă de aproape un an, am fost preot misionar, după care am venit aici, unde mă simt ca acasă. Aici încerc să împărtăşesc bucuria prin fiecare activitate, încerc să mă bucur de fiecare lucru bun pe care îl face orice persoană şi mă străduiesc să împărtăşesc şi celorlalţi. Din păcate, fiind prinşi în toate activităţile noastre cotidiene, uităm să ne bucurăm de ceea ce suntem, de ceea ce avem şi de cei de lângă noi.

De numai şapte luni este părintele Florin preotul militar al academiei sibiene. Alături de slujirea preoţească, în care îi implică pe studenţi, se străduieşte să le stea la dispoziţie cât de mult posibil. Îşi pune gradele lui Hristos – Crucea – pe ţinuta militară şi merge în taberele de instrucţie.

Omul vine spre preot mai ales când are greutăţi. Şi studenţilor la instrucţie le este greu. De ce merg cu ei? Ca să îi ajut să se descarce emoţional, sufleteşte, până se golesc de acea încărcătură, astfel încât următorul necaz pe care îl au să fie primul necaz pe care îl simt. Şi, atunci, caut să le fiu cât mai aprope. În timpul zilei, au activităţi extrem de multe şi, dacă nu aş merge printre ei, nu m-aş putea vedea cu ei.

Preot tânăr, la numai 30 de ani, părintele le este şi duhovnic studenţilor.

Spovedania nu se face în faţa preotului, ci a lui Dumnezeu, reaminteşte permanent. Este important să avem duhovnic şi să ştim că spovedania şi discuţia cu duhovnicul ne debarasează de orice apăsare şi, în primul rând, de păcate.

Se raportează permanent la cel mai drag duhovnic al său, cel care avea să-i schimbe radical viaţa.

Părintele Teofil Părăian a fost duhovnicul meu, pentru scurtă vreme, până la trecerea sa la Domnul. Îl pomenesc în rugăciunile mele şi îl voi pomeni toată viaţa… După un răgaz dat dorului de părintele Teofil şi bucuriei că l-a cunoscut şi i-a schimbat viaţa, continuă: Avea o linişte pe care a lăsat-o, încă, în mânăstire. Am slujit, ca diacon, în biserica de la Sâmbăta. Am intrat cu teamă în Altar, pentru că oameni extraordinari şi aleşi ai lui Dumnezeu au slujit acolo – părintele Teofil Părăian, părintele Arsenie Boca. Odată intrat în Altar, am simţit liniştea pe care a lăsat-o acolo părintele…

Lumea aceasta o avem spre a ne pregăti pentru lumea cealaltă, continuă să ne vorbească părintele, după o lungă discuţie, ca o merindă la pachet pentru drum.

Oamenii îşi găsesc scopul în viaţă, îşi află forţa în Hristosul care vine nu să strice ceva din om, nu să schimbe, ci să-l împlinească. Schimbarea noi o facem, când începem să realizăm: aici nu fac bine, nu sunt bine cu cel ce sunt acum. De aici, încep să demolez din acel sine, dar avându-L pe Dumnezeu ca piatră de temelie şi, cel mai important, pe Hristos, ca tratament.

De aceea, cred cu tărie că Sfânta Împărtăşanie nu este un premiu primit pentru ceva bine făcut, ci un medicament, de care avem nevoie zi de zi. După cum şi spunem, deşi prea puţin ne asumăm, în singura rugăciune pe care Iisus Hristos ne-a dăruit-o, rugăciunea Tatăl nostru: Pâinea noastră cea de toate zilele, Pâinea noastră cea spre fiinţă, Pâinea noastră care este El, de fapt, dă-ne-o nouă astăzi. Acum o vrem. Astăzi avem nevoie de ea. Acest astăzi este foarte important!

Despre autor

Cornelia Mihăilă

Maiorul Cornelia-Gabriela Mihăilă este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Hyperion” şi a studiilor universitare de masterat ale Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a SNSPA (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative). Domeniul său de interes este Chipul Frumos din omul înveşmântat sau nu în haină militară.

Lasă un comentariu