Arma condeiului

Să mori cu dreptatea în mână

În urmă cu ceva vreme, într-o dimineață, eram la semafor, pe prima bandă, pentru înainte și la dreapta. În timp ce așteptam verdele, șoferul unui microbuz m-a claxonat continuu și s-a apropiat tot mai agresiv de spatele mașinii.

Îl deranja că nu poate face la dreapta, pentru care era verde intermitent, fără să țină cont că pentru înainte culoarea roșie își cere prima drepturile.

Se face verde, individul accelerează cât să rupă ambreiajul în două și, în loc să facă la dreapta, mă depășește prin stânga, apoi trage brusc de volan în dreapta, spre mine. Mașinile merg paralel o bună bucată de drum, individul continuă să mă preseze până ce mă blochează în bordură. Evit, la câțiva milimetri, un accident.

Familia era agitată, în mașină. Îmi spun că este un bun început pentru o nouă zi de școală și de muncă în capitală. Vă imaginați că acele secunde îmi vor fi părut o eternitate.

Cobor, mai mult mânat de curiozitate: oare cărei specii aparține un astfel de conducător auto? Cum arată, are tot două mâini, două picioare? Individul pare, totuși, o ființă umană, acum un pic mai blândă, cu mine la geam.

Folosind doar pronumele de politețe (încă mă minunez de unde atâta calm!), îl întreb cam ce a vrut să facă, uitându-mă la mașinile noastre, proptite în bordură. Nu pare foarte coerent, nici nu mai știe dacă să continue să înjure sau nu. Continuă, totuși, din inerție.

Acum haideți să ne chinuim să repunem mașinile pe drum drept!, îi spun, și plec de acolo, cu un gust amar. Sigur, direct la Poliție, unde scriu tot un fel de editorial, de data aceasta cu număr de înregistrare.

Am procedat corect? Cum altfel să-ți înveți copiii să se comporte civilizat, dacă nu și prin exemplul personal? Mai ales că o clipă dintr-o zi obișnuită îți poate schimba definitiv viața. Noi am fost agresați, era să fim accidentați, poate chiar bătuți. Alții au pățit-o mult mai rău.

Un căpitan, venit în weekend la părinți, își lasă copilul de clasa a III-a hai-hui prin sat. Acesta, împreună cu alți copii, nu rezistă tentației cireșelor din curtea unui vecin și sare gardul. Am putea spune chiar că ar putea fi vorba de un comportament de imitație, deoarece puștiul citise Amintiri din copilărie, de Ion Creangă.

În scurt timp, copilul apare acasă cu urechea plină de sânge. Vecinul se gândise să-i aplice o corecție spontană. Ofițerului i se schimbă brusc orizontul, vede doar roșu în fața ochilor și acționează, tot probabil prin comportament de imitație, de data aceasta inspirat din seria Terminator. În consecință, îi trage vecinului un pumn direct în față. Se alege cu dosar penal și rămâne fără loc de muncă.

M-a marcat atunci această poveste. Continuă să rezoneze în mintea mea, cu atât mai mult după ce am devenit tată. Îmi imaginez cât de greu este să-ți păstrezi controlul. Să acționezi echilibrat, calm, matur, într-o astfel de situație.

La fel de grav este și că, uneori, preferăm să ignorăm cât putem situațiile din jur, să nu luăm atitudine, să nu rezolvăm lucrurile corect, cu simț civic.

Un drum la Poliție ar putea însemna, în mintea unora, timp pierdut și alergătură inutilă. Agresorul crede, astfel, că a rezolvat problema, arătându-și mușchii pe maidan, victima se răzbună precum iepurașul în fața oglinzii și își imaginează că l-a făcut să muște din bordură, iar realitatea pare tot mai alarmantă, cu multe cazuri de violență în spațiul public, agresivitate verbală și fizică în trafic, în mijloacele de transport în comun, în școli, în familie.

PS. Între timp, am primit un telefon de la Poliție, prin care eram anunțat că mașina a fost identificată, iar făptașul urmează să fie invitat politicos la secție, pentru a da o declarație și, mai mult, pentru a scrie un angajament că nu va mai face.

Nu va primi amendă, deoarece evenimentul nu a fost constatat la fața locului de un agent de poliție, iar imaginile de pe camerele primăriei, aflate în acea intersecție, nu pot fi folosite ca probe decât în instanță, nu și la Poliție.

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

1 comentariu

  • Ai făcut bine, prietene! Nu trebuie să ai remușcări. Așa va învăța să se comporte și va cumpăni mai bine de-acum încolo. Așa îmi place mie să cred. Apropo de dreptate, o întâmplare din trecutul mai îndepărtat îmi vine în minte și anume faptul că veneam acasă cu un văr. Eram îmbrăcați militar și am luat împreună mașina 139. Eu am intrat prin fața, el pe la mijloc. La un moment dat, am văzut cum un grup organizat de șmanglitori i-au luat portofelul din sacoșa unui bătrân. Acesta a observat si a început sa strige ca nu mai are banii pe care ii câștigase din vânzarea nucilor pe care le avusese in sacoșă. Eram la trei stații de circa de politie si am bătut in geamul șoferului si i-am spus sa nu deschidă ușile si sa întoarcă mașina sa ajungem la Politie. Acesta s-a executat instantaneu, niciun calator nu a comentat si spre usile care nu se deschideau nicicum s-au grupat 4-5 indivizi balaoacheși. In poarta sectiei de politie au fost debarcati cei indicati de noi si in cateva minute batranul si-a recuperat portofelul si banii. Am spus politistilor sa ii retina pentru cercetari pe faptasi pana a doua zi dimineata cand venim sa dam declaratia. Noi trebuia sa ajungem la niste antrenamente. Călătorii s-au bucurat, noi la fel ca făcusem imagine buna armatei fără sa luptam măcar, adică fără sa impartim sau sa luam vreun pumn. Dimineața următoare, stupoare! Indivizii fuseseră eliberați. Noi am dat declarații, dar nu au avut niciun efect, păsărelele părăsiseră cuiburile. Vărul zicea că nu are rost si sa ne vedem de treabă. Eu, care nu voiam să mor cu dreptatea în mână, m-am dus până la comandant care mi-a zis o vorbă care îmi răsună și acum prin minte: Ai dreptate, dar nu pot să-ți dau dreptate! De ce? Nu a mai avut rost să caut vreun răspuns. Și, cu vărul, care era cât un munte, vegheam ca, cel puțin în mașina în care mergeam noi, să nu se întâmple vreun furt. Rezolvam noi, fără ajutorul forțelor de ordine!

Lasă un comentariu