Arma condeiului

Să nu-i dezamăgim!

Am avut ocazia, în diverse împrejurări, să stau de vorba cu aceia care își doresc o carieră militară, începând din poziția de soldat profesionist. Îmbucurător este faptul că a crescut semnificativ, în ultimii ani, numărul acelora care își propun să îmbrace uniforma armatei, o evoluție de bun augur pentru viitorul instituției, dacă și predictibilitatea carierei militare va fi una dezirabilă.

Trăim cu toții aici și știm exact care sunt dificultățile cărora le facem față, dar pentru aceia care au ales o carieră militară devreme, începând cu liceul militar, și care, consecvenți, și-au urmat parcursul profesional în diferite unități militare, structurile civile – entități private sau de stat – le apar, în pofida numeroaselor informații pe care le dețin, prin propria documentare, prin mărturiile prietenilor sau cunoscuților, mai degrabă necunoscute.

Și atmosfera într-o entitate multinațională, ținta ironiilor și a dezbaterilor pro și contra în rețelele sociale, ne este relativ străină, să o recunoaștem, dacă întreaga noastră carieră a fost legată de instituția militară.

Pe mine mă contrariază trei aspecte care reies cu claritate din poveștile de viață ale celor care aleg să vină în armată pentru posturile de soldat/gradat profesionist, iar relatările multiple întăresc convingerile căpătate. Unul le dă naștere celorlalte, într-un spațiu civilizațional care mai are mult până la regăsirea straturilor occidentale, de secole așezate, ale așa-zisei „normalități” pe care o invocăm atât de des.

Înainte de toate, mediul civil conservă un comportament discreționar al patronului/șefului instituției, care socotește entitatea pe care o conduce ca fiind nu neapărat suma unor reguli, a unor drepturi și obligații ale angajatului, ci feuda în care unica regulă este voința șefului. Sigur, veți spune, sunt și pe la noi unii care practică un „sport” similar, care se lasă duși de beția puterii. Și dacă nu aș avea exemple, aș tăcea, dar sunt destule. Scopul este, în mediul privat, câștigul, cu orice preț, în orice condiții.

Performanța aceea clamată pe la „timbildinguri” este mai degrabă o cruntă exploatare a angajatului, chiar dacă, uneori, asta presupune salarii mulțumitoare financiar, dar ruinătoare fizic și psihic. La stat, munca peste program, fără nicio cuantificare a performanței. Iar când ea există, un salariu egal, pe „ștat”, cu al celor care au „spart” ușa la ora 16, văzându-și de viața lor.

Al doilea este umilința. Rezultat, firește, al comportamentului enunțat anterior. Care sapă consistent mândria de sine, ucide creativitatea, face să mocnească ura nestăvilită, cocoloșește patimi și naște orgolii distructive. Care erup în direcții nebănuite și pun pe butuci și cele mai frumoase reușite.

În fine, al treilea, lipsa de predictibilitate, nesiguranța zilei de mâine, parcursul haotic al unor întreprinderi private, iar la stat schimbarea unor șefi fără vreo legătură cu performanța lor profesională, intelectuală sau managerială.

Când se uită în urmă, odată veniți în armată, ei identifică precis aceste racile ale lumii românești, pentru că nu le mai regăsesc în interiorul instituției militare ca fiind omniprezente. Se simt protejați, respectați dacă reușesc să demonstreze că sunt buni, cunosc care este salariul la care trebuie să se aștepte, dar nu-l mai plasează în topul dorințelor.

Tânjesc după un pic de „normalitate”, cu prețul renunțării la un presupus confort financiar pe care, între noi fie vorba, nu-l aveau nici acolo de unde provin, dar îi muncea patronul „de le săreau ochii din cap”, îmi zice, plastic, un candidat la militărie. 35 de ani. Plecat în străinătate, revenit în țară, batjocorit constant la locul de muncă de un patron venal, șpăgar și lipsit de cuvânt. Căsătorit, cu un copil.

Vor un pic de ordine într-o mare dezordine. Vor un pic de predictibilitate și mai mult respect. Pe care le găsesc în armată și le apreciază. Adevărul este că nouă, celor vechi pe baricadele armatei, acestea ni se par implicite, observând rapid mai degrabă excepțiile, care ne deranjează, decât ceea ce ne caracterizează ca întreg.

Am învățat, ascultându-i, să privesc armata cu alți ochi. Sigur că nu vom fi nicicând altfel decât societatea din care provenim, e o lecție clară de sociologie, nu o să o infirm eu acum, dar instituția militară a reușit, în crunți și debili ani de tranziție postdecembristă, să-și păstreze câteva valori fundamentale. Alterate, e adevărat, de unii pe care i-am acceptat să se suie, vocali, pe umerii noștri, împăunându-se cu merite care nu le aparțin. Sfidându-ne. Dar am reușit să conservăm, pe seama acestor valori, un parcurs pe care civilii veniți în rândurile noastre, aspirând la o carieră militară, îl văd, uneori, mai bine decât noi, învață să-l prețuiască și îl respectă.

Să nu-i dezamăgim!

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu