„Moftangiul științific este sacrosanct” (I. L. Caragiale, „Moftangii”, 1893, ro.wikisource.org). Ironia din această propoziție este evidentă. Caragiale a recurs la adjectivul „sacrosanct” pentru a lăsa să se înțeleagă altceva decât a scris. Propoziția lui face parte dintr-un discurs zeflemitor.

Utilizarea ironică a acestui adjectiv este într-atât de frecventă încât este justificată impresia că din dicționarele limbii române lipsește inexplicabil consemnarea unui al doilea înțeles, cel figurat. Impresia este confirmată de două excepții, adică de două dicționare în care se menționează totuși că „sacrosanct” apare „uneori ironic” (August Scriban, „Dicționaru[l] limbii românești”, Institutu[l] de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939; Florin Marcu și Constant Maneca, „Dicționar de neologisme”, Editura Academiei, București, 1986).

Și Mihai Eminescu l-a folosit pentru a construi o batjocură fină: „oricând aveau daraveri neplăcute cu administrația sau cu justiția, plantau pajura cu două capete pe casă și deveneau «sacrosancți»” (Mihai Eminescu, „Mozaicul austriac și tribunalele române”, Curierul de Iași, 3 noiembrie 1876, ro.wikisource.org).

Apare persiflator și în știrile și comentariile difuzate de mass-media în prezent: „continuă să-şi închipuie – cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra muritorilor de rând” (amosnews.ro).

De sensul lui figurat beneficiază și literatura de azi: „a simțit printr-un semn inefabil, din acelea care întrețin relațiile obscure cu sacrosanctul, că ceva s-a estompat din duritatea acelei sancțiuni paradisiace și a gîcit o cale de a se adresa din nou împărăției sale” (Cosașu Radu, „Supraviețuirile”, în Opere, IV, Polirom, 2011, books.google.ro); „nu cumva acești domni isteți, jurnaliști, istorici sau inși instalați la pupitrele sacrosanctelor televiziuni mondiale […] nu fac decât să-i pregătească […] o altă intrare pe scena lumii?” (Nicolae Breban, „Singura cale”, contemporanul ro, books.google.ro).

Lexicologia franceză a luat în considerare acest înțeles al cuvântului „sacro-saint”, consemnând că se utilizează deseori ironic și familiar și menționând că se referă fie la o persoană căreia i se acordă considerație excesivă, prezentată ca intangibilă, fie la ceva neînsuflețit, despre care se susține că ar fi inevitabil sau absolut necesar (cnrtl.fr/lexicographie).

Sensul primar al cuvântului latin „sacrosanctus” este „consfințit / declarat inviolabil”: „Si qvid sacrosanctvm est […], cum populus Romanus nihil umquam iusserit, quicquam audet dicere sacrosanctum fuisse? / chiar dacă ar fi consfințit, când poporul roman niciodată nu a stabilit nimic, îndrăznește oricine să spună că [tratatul] a fost consfințit? (M. Tvlli Ciceronis Pro L. Cornelio Balbo Oratio, 33, thelatinlibrary.com).

Se consideră, în conformitate cu lexicografia, că în limba română „sacrosanct” este un cuvânt folosit mai ales în literatura cultă, în expresii emfatice, cu semnificația restrânsă „sacru” sau „sfânt” și cu înțelesul extins „intangibil” sau „inviolabil” („Dicționarul explicativ al limbii române”, ediția a II-a revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic Gold; Dimitrie Macrea, Emil Petrovici (coordonatori), Al. Rosetti – în colectiv, „Dicționarul limbii romîne literare contemporane”, Editura Academiei, București, 1955-1957). În prima parte a secolului trecut s-a propus o explicație nuanțată probabil pentru mai multă precizie: „foarte sfînt” (Scriban, 1939).

Cu aceste înțelesuri primare, adjectivul este folosit ca atribut al unor substantive referitoare la domenii de activitate, la monumente, la instituții, inclusiv la cele juridice: „În anul 1700, […] Dimitrie Cantemir scrie la Constantinopol lucrarea «Sacrosanctae scientiae indepingebilis imago» […,] «Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte»” (14 aprilie 2017, convorbiri-literare.ro); „a trudit la refacerea și redarea strălucirii de odinioară a acestui edificiu sacrosanct ce datează din 1762” (ziarullumina.ro); „Academia Franceză îl premiază de îndată, netezind astfel accesul noului romancier «parmi les immortels», Anatole France fiind ales în 1896 membru al sacrosanctului for” („Bucureștiul literar și artistic”, anul VI, nr. 6 (57), iun. 2016, bucurestiul-literar.ro); „am cerut ca proprietatea privată să fie o instituţie sacrosanctă” (cdep.ro); „Uniunea Europeană şi-a asumat moştenirea celor două războaie mondiale şi principiile sacrosancte ale democraţiei” (Ion Vianu, „Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri”, Polirom, 2015, books.google.ro).

Aurelia Năstase

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu