Arma condeiului

Selfie

1988, Bicaz. Mergem, ca de obicei, cu cortul, la Ziua Marinei. Constanța este prea departe, acolo am reușit să ajungem doar o singură dată, în 1982, cu motocicleta. În ataș, cu sora mea.

Acum, de când avem mașină, confortul a crescut exponențial, dar tot nu ne încumetăm la așa drum. O Dacie se poate strica oricând, mai ales dacă nu este nouă. Și se strică! În plus, aici se organizează jocuri marinărești de toată frumusețea și nu este prima dată când venim.

Tragem pe un deal, unde campează mai multe familii, aproape de Lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Până la lac, culegem alune din arbuștii de pe marginea drumului. Nimeni nu se grăbește.

Tatăl meu este de puțină vreme posesorul unui casetofon auto Corina, fabricat la Târgu Mureș, de care este foarte încântat, chiar dacă uneori se întâmplă să agațe banda, la câte o casetă mai veche. Seara, când venim de la sărbătorile marinărești, facem focul, gătim ceva la ceaun. Tata scoate difuzoarele Corinei pe mașină și, în câteva minute, toți oamenii din împrejurimi vin tot mai aproape.

Și, ca la comandă, se încing niște sârbe drăcești în pantă, picioarele vor să rupă pantofii, unii chiar îi aruncă și joacă desculți, ca și cum s-ar cunoaște de o viață. Cineva derulează cu un creion o caseta. Eu am misiunea de a le descurca pe cele agățate la rola presoare.

Valea răsună, sau așa mi se pare mie, pentru că biata Corina are doar vreo 5 W. Petrecerea durează mult spre miezul nopții, până la epuizarea bateriei mașinii, care, aflată și ea tot în pantă, preventiv, pornește a două zi.

Îmi amintesc involuntar aceste lucruri acum, la primele ore ale dimineții, când Biblioteca Națională a României este aproape goală. Spațiile comune par, cumva, abandonate.

Doamna de la curățenie, cu un căruț așa cum erau pe vremuri cele ale asistentelor medicale de la pediatrie, care apăreau la miezul nopții să ne facă penicilină, se târăște agale către magazie. Și-a terminat prima parte a misiunii și acum vorbește tare cu un gardian despre prețurile de la marile magazine, oferte, noutăți, condimente miraculoase pentru sarmale.

Vocea ei răsună cu ecou în spațiul uriaș, de peșteră încă nepopulată. Gardianul ascultă îngrămădit într-un colț, dând uneori aprobator din cap. E clar că se gândește la altceva, dar nici ea nu are nevoie de aprobare. Trebuie doar să zică, să împrăștie din înțelepciune, convinsă că interesează pe toată lumea. Mai ales pe tinereii care abia au sosit, pe care-i recunoști că sunt de la medicină după atlase și teancuri de materiale subliniate în toate culorile.

În această clădire amenajată după toate standardele arhitecturii moderne, există zone de studiu cu mese mari, unde încap chiar și zece cititori, dotate cu prize, cu lămpi de birou individuale, dar sunt și mese mici, izolate prin diferite colțuri, după stâlpi de rezistență ori ascunse de pereți falși. Acestea din urmă sunt primele care se ocupă. Acolo dispar și mediciniștii.

Oamenii vin aici, într-un spațiu mare, modern și primul lor gând este să se izoleze. Să fie împreună cu alții, dar totuși singuri, ceea ce mă trimite, cumva, cu gândul la rețelele sociale, dar și la efectele puternice pe care le are un oraș supraaglomerat asupra populației. Nu zâmbește nimeni. Nici aici, nici afară, pe stradă.

Supraexpunerea la contacte sociale pare că ne izolează. Ne agresează. Intimitatea devine un lucru de care fiecare pare a se agăța cu ghearele și pentru care luptă cu încrâncenare. O masă mai retrasă, atât vor oamenii. Dacă se poate, ascunsă de-a dreptul.

Stresul întreținut de marile aglomerări urbane naște monștri. O spune Konrad Lorenz, în Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, comparând înmulțirea haotică a populației care exploatează fără rațiune planeta cu extensiile tumorilor care distrug organismul cu lejeritate, fără a fi văzute de sistemul imunitar.

O descrie de-a dreptul dezolant Jean Baudrillard în America, mai ales atunci când se referă la New York-ul ce afișează fără perdea dezolarea omului care mănâncă singur, într-un spațiu deschis, public, în care milioane de semeni trec pe lângă el ca și cum nu ar exista. Și spune că nimic nu i s-a părut mai trist decât un om, între alți oameni, mâncând de unul singur.

Așa spune sociologul, observator al societății de consum în anii ’70, când cei mai mulți dintre noi nu știau că există automate de cafea, roboți de bucătărie și scaune înalte, comode, de birou. Numeroase și importante studii din perioada aceea analizează aspecte pe care începem să le simțim și noi tot mai acut, care ne conduc către diverse întrebări.

Suntem pregătiți pentru această eră intens digitalizată? Reușim să ne adaptăm sau măcar să conștientizăm felul în care ne transformăm? Ne vom trezi mai însingurați decât am fost vreodată, dispuși să ne apărăm bruma de intimitate cu ghearele și cu dinții, în stare să ucidem de după gardurile tot mai înalte de la marginea orașelor, acolo unde am vrea să locuim, sau vom reînvăța să relaționăm cu vecinii satului global, în care nu există ierarhii, ancore, rădăcini precise, nume, ci doar frecvențe și electroni?

Societatea de consum se consumă pe sine, într-un mediu tot mai aglomerat, în care totul are loc în rețea, de la iubiri neîmpărtășite, până la ură și isterii aruncate fără măsură, fără discernământ, uneori chiar fără scop.

Tata, aș vrea, de 1 iunie, să primesc un reportofon cu casetă, ca în Singur acasă, îmi spune băiatul meu cel mare, Alex.

Deja încep să mă întreb la ce anticariat am văzut un astfel de aparat, de unde voi cumpăra casete, cum va reacționa la tehnologia anilor ’80. Sunt întrerupt de următoarea lui întrebare: pe casetă, după ce vorbești, cum faci să salvezi înregistrarea?

Mă amuz. În această lume nouă, îl voi ajuta eu cu instrucțiunile, dacă va fi cazul. Voi derula cu creionul, așa cum făceam la Bicaz, acum mai bine de 30 de ani.

Ceea ce nu știu însă este cum voi reuși să-l învăț să joace în horă, alături de alți oameni, cu bucurie și cu iubire, fără resentimente, încrâncenări, răutăți gratuite, orgolii nemăsurate, în această lume în care fiecare gonește către sine, îndepărtându-se parcă tot mai mult?

Despre autor

Constantin Mireanu

Maiorul Constantin Mireanu este jurnalist militar şi abordează genuri de presă precum interviul, reportajul de presă scrisă şi de televiziune, filmul documentar şi de ficţiune. A obţinut premii la festivaluri de profil, naţionale şi internaţionale. Pasionat de cinematografie, jurnalism cultural şi de fotografie, Constantin Mireanu este absolvent al Masteratului Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Şcolii Doctorale „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, un program al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti.

Lasă un comentariu