Autor prolific – a scris 30 de volume științifice și alte 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele intime sau manuscrisele inedite –, Mircea Eliade, valoare indubitabilă a culturii universale, s-a remarcat printr-o activitate prodigioasă, grefată pe o viață desprinsă parcă din scenariile de ficțiune. Contemporan cu o perioadă extrem de frământată a lumii, Eliade nu putea rămâne impasibil la ceea ce s-a petrecut în preajma sa, iar latura militară s-a intersectat, parțial, cu viața și opera sa.

Eliade a făcut cunoștință cu rigorile armatei încă din fragedă copilărie. Tatăl său, Gheorghe Eremia, a ieșit la pensie în 1918, cu grad de căpitan de infanterie. Mutările ofițerului în diverse garnizoane din țară (Rm. Sărat, Cernavodă etc.) au însemnat tot atâtea schimbări de mediu care și-au pus amprenta și asupra micului Mircea. Gheorghe Eremia a decis să schimbe numele familiei, în Eliade, el fiind un mare admirator al lui Ion Heliade Rădulescu.

Anii Primului Război Mondial găsesc familia Eliade la București, într-o casă cu subsol folosit ca adăpost în timpul bombardamentelor. Războiul este, așadar, o amintire de copilărie pentru Mircea Eliade, cel care la școală a mers cu ace de cusut și cu ziare pentru a confecționa cămăși destinate soldaților de pe front. Se apropia iarna, iar hârtia de ziar le ținea de cald celor aflați în linia întâi. Eliade însuși recunoaște, în Memoriile sale, că i-a părut rău că nu avea decât opt ani și nu a fost acceptat în calitate de cercetaș.

Un an mai târziu, la nouă ani, pe când Bucureștiul era sub ocupație, imaginația sa făcea ca o armată română să se fi camuflat într-un lan de porumb la marginea orașului, de acolo de unde plănuia asediul pentru recucerirea Capitalei. Zile în șir, Mircea Eliade își lăsa gândurile să zburde și să creeze scene în care soldații săi imaginari săvârșeau fapte de vitejie. Toate acestea au fost transpuse și pe hârtie, povestea armatei lui Eliade fiind, de altfel, prima scriere a savantului. Mai târziu, tema camuflării se va regăsi în monumentala sa operă, semn că această tactică l-a fascinat. Camuflarea sacrului în profan, idee strălucit dezbătută de Eliade, este doar o dovadă pentru susținerea afirmației anterioare.

Eliade și-a continuat studiile și dezvoltarea intelectuală, chiar dacă la școală nu a excelat în cataloage, având chiar corijențe. Spectaculoasa sa plecare în India, grație unei burse de studii, a avut un impact deosebit asupra structurii intelectuale și spirituale a lui Eliade. Complexitatea personajului a căpătat noi dimensiuni, studiul filosofiei indiene și al limbii sanscrite deschizându-i tânărului noi orizonturi. Capacitate ieșită din comun, Eliade s-a îndrăgostit, la propriu și la figurat, de etosul indian. Acest lucru a fost sesizat și de familie, în corespondențele cu tânărul plecat să studieze.

Într-o scrisoare patetică, așa cum a considerat-o Mircea Eliade, tatăl său îl ruga insistent să revină în țară pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu, anunțându-l că nu a mai intervenit pentru amânarea încorporării, așa cum o făcuse până atunci. Gheorghe Eliade mai spunea și că pentru un ofițer ar fi o mare dezonoare ca fiul său să fie judecat pentru trădare de patrie. Cu toate că nu a răspuns imediat la această cerință, Mircea Eliade s-a îmbarcat către țară, gândul său fiind să finalizeze teza de doctorat, să scape de armată și să revină în India.

Ajuns acasă, s-a prezentat la comisariatul militar de unde a fost îndrumat la unitatea de artilerie antiaeriană din Ghencea. Eliade, având studii superioare, a avut statutul de militar în termen, iar după depunerea jurământului militar a avut voie să meargă acasă la terminarea programului de pregătire. Astfel, conform lui Eliade, făcea mai mult de o oră cu tramvaiul, în fiecare zi, pentru a ajunge la unitate.

Deoarece nu a respectat termenul de prezentare la cazarmă, el a fost judecat, cu blândețe însă, de un tribunal militar, acest lucru neavând repercusiuni asupra sa. După perioada de instrucție și acomodarea cu tunurile și cu piesele de artilerie, Eliade a fost transferat la serviciul de traducători de la Marele Stat Major, unde se ocupa cu traducerile din revistele militare italiene, englezești sau americane. Eliade a fost lăsat la vatră după un an de zile, cu gradul de sergent t.r. (termen redus).

În scrierile sale nu sunt, ulterior, menționate experiențele militare, însă traducerile efectuate în armată i-au adus, de bună seamă, cunoștințe specifice și familiarizarea cu terminologia militară. Apoi, grație lui Nae Ionescu, modelul său din tinerețe, a ajuns să ocupe un post de profesor la catedra de psihologie a Academiei Naționale de Educație Fizică din București (actuala UNEFS), acolo unde a avut drept colegi de cancelarie o serie de figuri notorii ale învățământului superior românesc, profesori universitari care erau și ofițeri de carieră.

Mai târziu, pe vremea când era atașat cultural al Legației române de la Londra, Eliade a lucrat cu ministrul V.V. Tilea, cunoscut pentru eforturile diplomatice pe care le-a făcut în Marea Britanie pentru România. La mijlocul lui septembrie 1940, din cauza bombardamentelor, s-a mutat la Oxford unde a început elaborarea unei vaste sinteze de morfologia și istoria religiilor. Lucrarea, conform celor mărturisite în Memorii, a întrezărit-o fulgerător, în timpul unei alarme, într-un adăpost aerian.

Ideea fundamentală a acestei lucrări era manifestarea sacrului în realități cosmice. Hierofaniile, noțiune definită de Eliade pentru formele de manifestare a sacralității, aveau, în opinia acestuia, o structură paradoxală, deoarece, în același timp, arătau și camuflau sacralitatea. Așadar, o operă de asemenea amploare are ca sorginte trăiri puternice resimțite încă din copilărie cum ar fi camuflarea, bombardamentele, alarma…

După aceea, cariera diplomatică a lui Eliade a continuat la Legația română de la Lisabona, Portugalia, fiind un loc în care creația lui Eliade a înflorit. Eliade a scris o carte-document intitulată Salazar și revoluția din Portugalia, el făcând, de asemenea, eforturi de a-i învăța limba română pe jurnaliștii portughezi, pentru a-l putea traduce pe Eminescu. Activitatea sa a atras atenția autorităților, motiv pentru care a fost primit de șeful statului lusitan, Salazar, care, prin intermediul acelui dialog, purtat înainte de revenirea lui Eliade în țară, a transmis anumite mesaje cifrate pentru mareșalul Antonescu.

În multe dintre consemnările Securității s-a pomenit despre colaborarea lui Eliade cu diverse servicii secrete, românești sau străine. Stelian Pleșoiu, care a studiat îndeaproape opera și viața lui Eliade, exclude această variantă: Atunci când i s-a acordat cetățenie americană, Eliade, la intrarea în Statele Unite ale Americii, a completat un formular în care a fost întrebat dacă a fost colaborator al serviciilor secrete. Răspunsul a fost negativ, iar cercetările ulterioare nu au scos la iveală altceva, ne-a declarat Pleșoiu. Totuși, ca o convingere personală a autorului, un om de elocința și capacitatea lui Eliade, util prin însăși ființa sa atât de complexă și de imprevizibilă în abordări, nu putea rămâne în afara sferei de preocupări a serviciilor secrete.

Această afirmație nu are un sens negativ, ci mai degrabă relevă o latură prea puțin dezbătută a lui Eliade, cea militară. Membru post-mortem al Academiei Române, fără o constituție fizică prea robustă, cu toate că a jucat oină în tinerețe, Eliade a avut alte forme de luptă în arsenalul său. Evantaiul activităților sale a cuprins și informațiile, iar calitatea sa de poliglot l-a recomandat deseori să facă servicii utile României, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și nu numai.

La încheierea păcii, în timpul exilului, a fost unul dintre inițiatorii mișcării de rezistență anticomunistă, iar faptul că, după moartea sa, discipolul său preferat, Ioan-Petru Culianu a fost asasinat la Chicago, în SUA, în toaleta universității, crimă nici astăzi elucidată, este un semn de întrebare. Cine și de ce a crezut că Ioan-Petru Culianu are informații valoroase transmise de Eliade?

Fără îndoială, activitățile lui Mircea Eliade au avut un numitor comun, indiferent de domeniul de exprimare: patriotismul. Mircea Eliade a fost un bun naționalist și un promotor al culturii românești. A oferit, necondiționat, recomandări scrise studenților interesați de cercetare, aceștia menționându-l deseori în activitățile lor. Fapt unic în analele Vaticanului, numele lui Mircea Eliade a fost menționat de papa Ioan Paul al II-lea în lucrarea Crossing the Threshold of Hope.

Nu dispunem de nicio fotografie în uniformă a istoricului religiilor Mircea Eliade. Articolul se întemeiază pe Memoriile lui Eliade, note ale Siguranței și Securității, diverse surse electronice consultate, dar și pe discuțiile purtate cu Stelian Pleșoiu

Despre autor

Cristian Frisk

Lasă un comentariu