Arma condeiului

Sevilla, la 33 de ani-lumină

Seara magică din 7 mai 1986 încă vibrează în inimile tuturor românilor și reprezintă o performanță de neegalat, până acum, în istoria fotbalului nostru.

Am avut această revelație și împlinire, participând la evenimentul de suflet organizat de Clubul Sportiv al Armatei Steaua București, în Sala de Marmură a Palatului Cercului Militar Naţional, consacrat sărbătoririi a 33 de ani de la victoria de la Sevilla.

Echipa de fotbal Steaua București a câștigat atunci Cupa Campionilor Europeni, făcându-i fericiți pe toți românii, ca la primirea unui cadou neprețuit. După un meci fantastic cu emoții trăite la extrem atât în teren, cât și în tribune sau în fața televizoarelor.

Am revăzut, pe un ecran imens, secvențele fulminante ale loviturilor de la 11 metri și am retrăit împreună cu cei prezenți, într-o atmosferă electrizantă, bucuria acelei nemaipomenite victorii.

Cât de repede ne putem înflăcăra? Cât de rapid empatizăm cu învingătorii, uitând de tot ce ni se întâmplă în banalul nostru cotidian? Cum putem trece, într-o clipă, din realitate în legendă? Formidabilă metamorfoză!

Am aruncat o privire spre componenții echipei de aur, aflați în primele rânduri. Toți parcă au întinerit dintr-o dată și au pătruns prin ecran, cu puterea gândului și a amintirilor, în terenul cu iarbă, devenit incandescent în lumina reflectoarelor.

Am scrutat și ultimele rânduri ale sălii unde fotbaliștilor Stelei de astăzi, conduși de Lăcătuș, le creșteau aripi, văzând cu ochii. Sigur și-au spus în gând să lupte și ei pentru a reedita această performanță.

Va reuși oare Marius Lăcătuș, cel care, vulcanic și cu sângele clocotind în vene, înscria atunci primul gol de la 11 metri, să le insufle din forța și dorința de victorie a echipei? Rămâne de văzut.

Cu gândul acesta m-am trezit recompunând în minte, în favoarea noastră, a iubitorilor clubului din Ghencea, versurile unei poezii atât de cunoscute: La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă…

Una peste alta, am petrecut o seară de neuitat în compania jucătorilor acestei echipe de aur. Stând câteva ore bune alături de ei, ascultând poveștile lor savuroase, din ziua meciului și de după meci, am avut, deodată, impresia că am jucat și eu cu ei în echipă. Și chiar i-am mărturisit unui coleg acest sentiment minunat.

Aș dori să se întâlnească, să ne întâlnim și noi cu ei nu o dată pe an, ci o dată pe lună, sau, de ce nu, în fiecare săptămână sau, cel mai bine, în fiecare zi. Pentru că ei ne-au dat atunci acel sentiment unic că putem fi primii în lume, că avem potențial, că suntem valoroși.

Un imbold de care avem atâta nevoie, mai ales astăzi, când existăm, dar nu trăim, când privim, dar nu vedem, când ascultăm, dar nu auzim, când adulmecăm spațiul în care trăim, dar nu mai simțim românește.

Sunt unul dintre aceia care nu a avut șansa, în 1986, să vadă meciul la televizor. Eram comandant de gardă pe trenul care transporta tehnica în raionul de aplicație din zona Rucăr-Bran. Am auzit meciul, acompaniat de glasul roților de tren, la radioul portabil pe care îl păstrez și azi, ca pe lumina ochilor.

Am împărtășit bucuria succesului cu soldații din vagonul de gardă și cu ceilalți care ascultau în post radioul meu, cu telefonul de campanie deschis. Nu cred că încălcam vreun consemn. Sau, cine știe…

Cert este că știu numele tuturor fotbaliștilor Stelei de atunci și de după, la fel cum încă mai știu toate numerele de circulație ale tehnicii de transmisiuni pe care am lucrat mai bine de douăzeci de ani.

Despre autor

Ion Ciontea

Lasă un comentariu