Arma condeiului

„Stăvilarul de foc” ce nu a fost să fie…

În urma ultimatumurilor sovietice, în iunie 1940, statul român a fost nevoit să cedeze Basarabia, după ce regele Carol al II-lea anunţase că a „încins ţara cu un stăvilar de foc, de fier şi de beton peste care nimeni nu va putea trece” şi că armata este pregătită să intervină atunci când situaţia o va impune.

În realitate, nu a mişcat un deget, n-a tras un foc de armă în apărarea României Mari, fiind silită să se retragă, acoperită de umilinţă şi ruşine, după ce ceruse, în repetate rânduri să pună la punct măcar un plan de retragere, care, la momentul potrivit, ar fi putut fi utilizat în condiţii oricum preferabile haosului care a urmat notelor ultimative sovietice.

Societatea românească a reacţionat fără vigoare la minciunile cu care guvernanţii (regele, în primul rând, dar şi oamenii politici care îl sprijniseră) îşi acoperiseră neputinţa.

Memoriul prezentat de istoricul Nicolae Iorga în Parlament, semnat de personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti, s-a bucurat de un oarecare ecou, iar soluţia pe care Carol al II-lea a găsit-o a fost aducerea în fruntea guvernului, prin înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu, a lui Ion Gigurtu.

Opinia publică românească avea să fie însă complet bulversată şi s-a implicat în ample manifestaţii de protest, abia după 30 august 1940, în condiţiile semnării Dictatului de la Viena, care rupea din teritoriul României 43.492 km2 şi 2.667.000 de locuitori, dintre care peste 50% erau români.

Demonstraţiile de protest au fost foarte puternice la Cluj, Timişoara, Bucureşti, Braşov, Sibiu, Orăştie, Constanţa, Iaşi şi Baia Mare, iar o particularitate a acestora a fost şi aceea că militarii s-au alăturat protestatarilor, fapt nemaiîntâlnit până atunci, aşa cum s-a întâmplat la Sibiu, unde Comandamentul Corpului Teritorial de armată a ieşit în stradă, alături de manifestanţi, generalul Georgescu-Pion declarând că „dacă nu vom şti să ne apărăm drepturile noastre sfinte, nu merităm să purtăm uniforma militară”.

În timp ce regimul de autoritate monarhică, inaugurat de Carol al II-lea în februarie 1938, părea că poate supravieţui, după pierderea Basarabiei, prin unele schimbări şi cosmetizări guvernamentale, ca şi printr-o regândire a parametrilor politicii externe, fie şi în ceasul al doisprezecelea, Dictatul de la Viena a reuşit, prin nemulţumirea generală, să devină piatra de moară legată de gâtul regimului.

La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea se vede silit „să treacă” asupra fiului său „grelele sarcini ale domniei” (o încercare abilă de a evita cuvântul „abdicare”, în vederea unei ipotetice reveniri pe tron, aşa cum se întâmplase la 8 iunie 1930!), părăsind România „acompaniat”, la graniţa de vest, de gloanţele legionarilor.

La 2 septembrie 1940, ca urmare a manifestaţiilor care cuprinseseră ceea ce mai rămăsese din România Întregită în 1918, în care se implicaseră mai ales militari, ministrul Apărării Naţionale, generalul C. Nicolescu, difuzează în întreaga armată un ordin circular, contrasemnat de şeful Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail, prin care se încerca – in extremis – calmarea spiritelor încinse de rezultatul nefast al Dictatului de la Viena.

Teza principală, care guvernase şi explicaţiile oferite de generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, şi generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării, în cele două Consilii de Coroană din 27 iunie 1940, când fusese discutată cedarea Basarabiei, era aceea că România nu este în măsură să se bată pe mai multe fronturi şi să reziste prea mult timp.

Decizia politicienilor, în iunie 1940, fusese influenţată şi de poziţiile exprimate de cei doi generali.

Argumentul imbatabil, care urma să fie oferit de comandanţii unităţilor atât ofiţerilor, cât şi ostaşilor, era situaţia Norvegiei, Belgiei şi Olandei, ţări care fuseseră ocupate de Germania nazistă, în pofida încercărilor de a opune rezistenţă, ceea ce transforma Wehrmachtul, în opinia semnatarilor ordinului circular, într-o armată invincibilă cu care nu se putea lupta.

Astfel, logica evoluţiei evenimentelor îndemna la păstrarea şi consolidarea a ceea ce mai rămăsese din România Mare.

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu