Pe George Mihalcea l-am cunoscut puțin, dar i-am îndrăgit poeziile și am savurat fiecare poem din ultimul său volum de versuri Decameronul valah. A trecut la cele veșnice un mare poet în uniformă, care merită să stea alături de George Florin Cozma și Vasile Preda.

Pe Mihalcea l-am remarcat atunci când, în primii ani ai carierei mele de jurnalist militar, am urmărit, la emisiunea Pro Patria – difuzată de TVR, care avea, în anii ’90, 60 de minute! – un reportaj superb despre săpăturile arheologice organizate de Muzeul Militar Național la Reșca (Romula) sub conducerea unui pasionat arheolog, colonelul Cristian Vlădescu. Materialul video ocupa aproximativ o treime din spațiul alocat emisiunii.

Ținând seama de subiect, ar fi putut lua turnura unui prețios raport de activitate științifică de săpătură într-un sit arheologic important sau a relatării anoste, lipsită de personalitate, dar Mihalcea a îmbinat fericit și subtil, ajutat de cameraman, imagini sugestive cu un comentariu inteligent, deloc prețios, cald, punându-i pe protagoniști într-o lumină aparte, rostit cu o vocea-i inconfundabilă. M-a cucerit și nu mi-am dat seama când au trecut cele 20 de minute destinate unei activități pe care, astăzi, Muzeul Militar Național nu o mai practică, dar care nici nu și-ar mai găsi locul în emisiunea Pro Patria, în același interval de timp.

George Mihalcea a fost un soldat credincios Cuvântului, admirabil îmbinat cu imaginea, slujind impecabil în Templul Muzelor care l-au inspirat continuu.

Dumnezeu să-l aibă în paza sa!

• Colonel Florin Șperlea

 

• Născut pe 13 martie 1954 în municipiul Buzău. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Constanţa.

• A absolvit Şcoala militară de ofiţeri din Sibiu, promoţia 1978. Din 1990 până în 1998 a lucrat în presa militară, la emisiunile de radio şi televiziune. Misiuni jurnalistice în SUA, Franţa, Germania, Polonia, Ungaria, Bosnia și Herţegovina. A optat apoi pentru o carieră civilă, la posturile private de televiziune. A realizat emisiuni politico-militare, cu impact major, între care emisiunea Marș forţat, la B1 TV, premiată în repetate rânduri de instituţii cu relevanţă în domeniul securităţii naţionale şi de asociaţii de presă. La acelaşi post de televiziune, a susţinut şi emisiunea săptămânală Lumea cărţilor, prin intermediul căreia a promovat scriitori militari, în cele câteva sute de cronici literare prezentate. A avut o activitate publicistică intensă, cuprinzând poezie, proză, eseuri, cronici literare în reviste literare şi în presa militară. Volume de versuri  publicate: Galera cu fluturi, Editura Cogito, Oradea, 1997; Numele focului, Editura militară, Bucureşti, 1997; Sentiment latin/Sentimento latino, antologie bilingvă româno-italiană, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004; Sacerdot, Editura Vremea, Bucureşti, 2015; Decameronul valah, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018; Liturghii oranj: tristihuri rebele, Editura Art, Bucureşti, 2019; Anatomia spaimei, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019.

• A desfăşurat o intensă activitate literară de cenaclu la Constanţa (Cenaclul Glycon) şi a participat la majoritatea festivalurilor de poezie din ultimii ani.

• Membru al Societăţii Scriitorilor Militari.

 

Un histrion șarmant

Un scriitor talentat, un jurnalist de excepție, un personaj pitoresc, un prieten de cursă lungă. Acestea ar fi, în esență, liniile primei tresăriri la dezertarea din front a poetului George Mihalcea. A dispărut fulgerător, fără vreun semn prealabil, s-a topit în somnul dulce al primei nopți de după Revelion. Aidoma unui fulg de zăpadă căzut pe un obraz fierbinte. Cu doar câteva ore înainte de plecarea lui în neant, posta mesaje, într-un stil inconfundabil, cu urări și mesaje încremenite acum pe ecranul telefonului mobil. A trăit cu vervă și frenezie sărbătoarea propriei existențe, încă din adolescență.

Cu 45 de ani în urmă, intram împreună pe porțile Școlii militare din Sibiu, el la grăniceri, eu la infanterie, ca să devenim, în 1978, locotenenți ai aceleiași promoții. Parcă-l văd, în acel moment de efuziune, aruncând fericit cu cascheta în cer! Din acest motiv îmi este foarte greu să scriu aceste rânduri răstignite între bucuria aducerilor aminte și tristețea grea a evocării. George Mihalcea și-a afirmat cu fervoare, încă de pe atunci, vocația pentru scris. Avea, în plus, și un talent actoricesc incontestabil, de adevărat discipol al poeziei trăite. Firea lui histrionică era plină de șarmul improvizațiilor fără seamăn. Tot de pe atunci a arătat că poartă microbul gazetăriei în sânge. Avea apariții mereu surprinzătoare, pe care și le promova cu o tenacitate plină de entuziasm.

Pagini întregi se regăsesc, spre dovadă, în mai toate publicațiile militare din acea perioadă febrilă a primelor încercări, ca și în presa literară constănțeană, fieful lui spiritual spre care s-a întors, în final, parcă atras ca de un magnet. Sunt versuri, cronici, însemnări, eseuri, reportaje vivante, medalioane sau articole atent redactate. Toate alcătuiesc astăzi o operă publicistică demnă de luat în seamă. S-a aflat în permanent contact cu redacțiile din armată, cu ziariștii și scriitorii militari, în întâlniri marcate de entuziasmul schimburilor de idei. Multe dintre aceste întrevederi au rămas într-o anecdotică specială. Așa a început drumul lui spre emisiunile militare de radio și televiziune, un drum lung și dificil, dar pe care l-a parcurs cu multă perseverență și tenacitate.

Valeriu Pricină, magistrul lui în tot acest demers, îmi spunea cândva, într-o confesiune, că George avea, aproape nativ, toate atuurile unui om de televiziune, și un har special. S-a remarcat prin spontaneitate, prin idei și inițiative spectaculoase, vorbea fluent engleza și franceza, se descurca în cele mai dificile situații, cu piruete subtil introduse în discurs. Stau mărturie, în acest sens, teancuri impresionante de casete cu emisiunile lui difuzate pe postul național. Fără îndoială, activitatea lui publicistică a conferit un plus de noblețe profilului simbolic al militarului român, dar și imaginii armatei în spațiul public, instituție pe care a slujit-o cu loialitate și credință până în ultima clipă. Cert este că reacționa prompt și dur în fața oricărei tentative de a știrbi această imagine. Iubea mult armata și a rămas în serviciul ei, cu aceeași dăruire, chiar și după trecerea în rezervă. Era motivul lui de mândrie.

Despre poetul George Mihalcea, care nu a rămas niciodată în umbra gazetarului, există o altă, la fel de frumoasă, poveste. Avea mereu recitările cu el, trăia poezia intens, sau, mai exact, poezia l-a trăit în permanență. Făcea uz de memoria lui fantastică și te punea instantaneu în fața lui Villon, spre exemplu, cu o voce vibrantă, când duioasă, când gravă și cu o ținută teatrală demnă de semicercul unui amfiteatru antic. Avea apetență și era înzestrat pentru arta spectacolului. Intra într-o clipă în rolul oricărei declamațiuni.

S-a dus, iată, lângă George Florin Cozma, idolul lui (căruia, cu mult suflet, i-a îngrijit o antologie postumă, Cămașă murdară de toamnă, însoțită de un amplu studiu introductiv), s-a dus să-i mai recite câte ceva, i s-a alăturat lui Vasile Preda, îl va reîntâlni, probabil și pe Eugen Botez, poeți de excepție trecuți mai demult în neființă. Ca o simbolică și numeroasă gardă de onoare îi aduc acum un cald omagiu, fiecare în metaforele lui, poeții din cercul cărora a făcut parte. Între ei, Valeriu Pricină, Nicolae Boghian, Radu Voinescu, Constantin Ardeleanu, Octavian Mihalcea, George David, Emil Niculescu, Valentin Busuioc, Marius N. Nica, Laurențiu Sfinteș și mulți alții.

De aproape două decenii, Biblioteca Militară Națională devenise pentru el o a doua rezidență. Era de-al casei. În drumurile lungi și dese între festivalurile de poezie din toată țara, unde era incontestabil o vedetă și un oaspete de nelipsit, poposea, de fiecare dată cu povești noi, la adresa din
Bulevardul Regina Elisabeta. Venea și pleca mereu cu brațul plin de cărți. Era un poet trubadur, din stirpea tot mai rară a unui stil consacrat în a doua jumătate a secolului trecut, mai ales în anii optzeci. Nici n-a plecat bine, că mi s-a și făcut dor de el!

• Liviu Vișan

 

Vocea

L-am văzut ultima oară pe George Mihalcea din tramvaiul 32, în marţea evadării mele de-acasă, ţinându-și de mână nepotul în drumul spre acea grădi, de peste drum de dealul Mitropoliei, de pe bulevardul Regina Maria. Mi s-a părut nefiresc de trist, tocmai el, mereu mesagerul unei oarecare jovialităţi exterioare. Părea o indispoziţie trecătoare, nu premoniţia marii treceri. Încă îmi răsuna în minte recitarea poeziei lui Romulus Vulpescu Carmen Meretricis, rostită la rugămintea prietenului Ică Sălișteanu. O voce de aur…Ce hărăzire nemaipomenită la acest… grănicer, care nu putea trage un hotar între poezia sa gravă, vocea radiofonică excepţională, tristeţea unei biografii pe care el a refuzat s-o facă publică, aparţinându-i ca destin.

Avea omemorie fabuloasă, iar cel mai bine îi ieșeau momentele în care-și prezenta propriile poeme, de la Balada meșterului de săbii la surprinzătorul Decameron valah. Prin dispariţia poetului George Mihalcea, doar într-un sfert de secol, armata a mai pierdut una din marile voci, alături de George Florin Cozma și Vasile Preda. Pe Cozma, George îl adora și în desele lor întâlniri se organizau așa-numitele jam-sessions, în care fiecare dintre ei improviza câte un vers, pentru un imprevizibil poem final, procedeu extins apoi la sesiunile noastre de la Tic-Tac, de pe bulevardul Elisabeta. Arta-i artă, dar milităria își revendica podul ei de obligaţii. Aparent boem, GeorgeMihalcea și-a onorat exemplar haina militară: decenii în șir pe fâșia arată a ţării, crainic convingător la radio, la Ora Armatei, și la TVR, la ProPatria, o contribuţie consistentă la emisiunea sa de la postul TV B1, Marș forţat, o pledoarie pentru aderarea la NATO.

Dar viaţa sa n-a fost un Marș forţat (nici măcar unul triumfal!), ci o responsabilitate asumată a meseriei, o dovadă supremă a credinței sale în armată și o perioadă în care, în paralel, a adunat material pentru viitoarele-i volume de versuri (de nedescris bucuria sa, atunci când fata cea mică, dintre cei trei copii ai săi, a debutat cu o reușită carte de poezie). În ultima vreme, chiar a accelerat ritmul apariţiilor editoriale. Dar acest trubadur tomitan, receptat ca distant, dar atât de bun camarad, și-a promovat colegii de arme poetice și de proză în cea mai reușită emisiune literară televizată (i-ams pus-o și în timpul vieţii), Lumea cărţilor, de la televiziunea B1, căreia concurenţa civilă, invidioasă pe arta alternanţei măiastre a cuvintelor cu imaginea, i-a grăbit scoaterea din program, invocând principiile televiziunilor generaliste. Deși născut la Buzău și trăitor de București, iubirea lui a fost malul tomitan al ţării (de altfel, a debutat în revista constănţeanăTomis, în 1972), unde va fi recunoscut ca un extraordinar poet, animator cultural, interlocutor captivant.

În orice dialog cu poetul George Florin Cozma, el își desfășura non-stop recitalul propriu, reproșându-ţi parcă din priviri: voi aveţi mai mult timp decât mine pentru a vă expune ideile. În ultimii ani, călătorea neobosit pe traseul Constanţa-București-Vlașin. Impactul lui ca poet al generaţiei literare de aur a armatei anilor ’80, scriind sub emblema vulturului cruciat, va fi analizat cum se cuvine de critica de specialitate, care va avea revelaţia unor opere de mare calitate și surprinzătoare modernitate. Să ne despărţim, de dragul de George Mihalcea cu paradoxala sa Stare de transă: Dintr-o parte mă pândește/ Fiara unei mări obosite/ Din cealaltă îmi sare la beregată/ Şarpele Glykon pe care îl iubesc/ Chiar și atunci când mă omoară/ Cu zâmbetul lui nelumesc. Nelumesc și albastru…

• Constantin Ardeleanu

 

Ultimul Decameron valah

Unul dintre ultimele volume antume ale lui George Mihalcea,  Decameronul valah şi alte poeme (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018), propune cititorilor irumperea unui timp ce se revendică din mereu fascinantul Levant, cu binecunoscute conotaţii potenţând imaginarul. În primul ciclu al cărţii, Decameronul valah, rând pe rând sunt etalate detalii dintr-un tablou nu de puţine ori afín esenţelor crepusculare. Ipostaze eclectice, savuroase, proprii dezabuzărilor condiţiei umane animă substanţa textelor lui George Mihalcea.

Accentuatele estetizări realizează o binevenită sinteză cu filonul dramatic, act încărcat de multiple semnificaţii. Au preponderenţă abisurile sufletului, patimi intens transfigurate liric. Autorul realizează peregrinări elocvente printre pericolele sufletului, situându-şi Decameronul întru marcante fluidităţi decadente. Partea a doua,  Alte poeme, continuă diversitatea călătoriilor prin imaginaţie, cu situaţii dintre cele mai incitante, cărora poetul le acordă privilegiul metaforei.

Implicaţiile ideatice sunt profunde, consonante cu expresionismul volumului: În seara asta am să mor puţin/ muşcat de dinţii nopţii ca de-un şarpe// să nu mai ştiu o vreme c-am fost viu/ şi să adorm pe coarda unei harpe// la care cânta Doamna de Nisip/ visându-mi viaţa dusă pe-o galeră// plecată pe oceanul subteran/ încărunţit cândva în altă eră// n-am să mai văd nici ochii de ciclopi/ ce-mi tot pândesc viscerele cu rândul// nici fluturii de cobalt sângerând/ peste păduri ceţoase unde gândul// se face pod între amurg şi tine/ femeia mea sculptată din apusuri// scăldată-n lapte dulce de licoarnă/ pe când te învăţam din nou să susuri// dar curg prin tine anii mei tomnatici/ şi vine-o iarnă grea peste cuvinte// acum se sparg de fruntea mea trei sori/ iar pietrele ne-au devenit veşminte// de-o fi şi vreo întoarcere pe-aici/ voi încerca doar să te iau cu mine// şi să te-ascund în ţipăt de coral/ păzit de peşti sub ape cristaline// să nu te sperii de-om vedea de drum/ colţii de Fiară ascuţiţi ca acul// va trebui să-nveţi câte puţin/ că-n aburul de jad clipa-i cât veacul (În seara asta am să mor puţin).

Dramele se succed în ritm susţinut, având aproape spectrul extincţiei, special aspectată barochizant. Caracteristicile condiţiei umane sunt subliniate cu asupra de măsură. Înlănţuiri de taine adânci contribuie la reuşita estetică a volumului Decameronul valah, evidenţiind un aparte onirism: Ce greu e câteodată visul/ în care eşti zidit de viu/ te joci de-a ploaia şi ucisul/ călare pe un bidiviu// mai negru decât crucea nopţii/ când l-ai furat c-un lanţ de ger/ şi i-ai bătut pe bolta frunţii/ cu trei piroane-o stea de fier// nesomnul tău lichefiază/ femeile ce te-au durut/ sub nori intraţi în metastază/ când hăcuiai mistreţi în rut// nu mai sunt magi să povestească/ acele zbateri fără rost/ prin clipele cu miez de iască/ sau prin ostroave-n carea-i fost (M-a mângâiat un înger trist).

Autorul se dovedeşte a fi şi un povestitor insaţiabil, stihuitor dornic de a împărtăşi cât mai multe. Paradigmatica figură a lui François Villon veghează asupra acestor desfăşurări lirice. Detectăm înţelesuri adânci în siajul atât de mult invocatei stări terminale. Absolut remarcabil parfumul versului clasic profesat cu meşteşug de George Mihalcea, numeroase esenţe saturniene fiind truvabile aici.

• Octavian Mihalcea

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu