Arma condeiului

Un  monument pentru eternitate

Au intrat în linie dreaptă, cum se spune, pregătirile pentru inaugurarea Monumentului artiștilor muzicii românești.

Acest fapt se va petrece pe dată de 1 iulie a.c. ,de Ziua Muzicilor Militare, în prezența unui mare număr de invitați, oameni de rând, dar și personalități civile și militare din lumea muzicii, artei și culturii.

Evenimentul a fost prefațat marți, 4 iunie, de o ceremonie de așezare  a unui hrisov la temelia acestui ansamblu monumental care va figura, de pe acum, pe harta Capitalei și a României.

Cum este obiceiul creștinesc, un sobor de preoți a săvârșit o slujbă de sfințire a locului ales.

Intrarea în cazarma Muzicilor militare, situată pe bulevardul Iuliu Maniu, la numărul 13, va fi înnobilată de un grandios monument dedicat marilor compozitori, dirijori, interpreţi, prezentatori, aranjori, libretiști, textieri, instrumentiști, editori, realizatori radio-TV care, de-a lungul timpului, au construit fundamentul solid al repertoriului bogat, valoros şi fără vârstă al muzicii româneşti, lăsând în urma lor repere esenţiale pentru evoluţia şi continuitatea acestei arte atât de îndrăgite de marele public, așa cum stă mărturie scrisă în cartea ce însoțește acest important edificiu, care va apărea sub îngrijirea Editurii militare.

Iată că peste drum de campusul Politehnicii va străjui și un simbol al Polifoniei, în amintirea celor care ne-au fermecat și ne-au fascinat de-a lungul timpului şi ne-au deschis sufletul, cu taina muzicii lor, pentru a ne bucura de lumea în care trăim.

În hrisovul așezat la temelia monumentului, au fost consemnate datele esențiale despre  istoria ridicării sale.

Totul a pornit de la o idee izvorâtă cu câteva luni în urmă, mai precis pe  1 octombrie 2018, sub cupola Palatului Cercului Militar Național, la lansarea cărții Marina Voica, drum spre legendă, scrisă de Octavian Ursulescu.

Atunci, comandantul și coordonatorul instituțiilor de cultură din armată, generalul-locotenent dr. Cătălin Zisu, a propus realizarea unui monument al artiștilor muzicii românești.

Gândul a fost transpus imediat în operă de artistul Valentin Tănase, directorul Studioului de Arte Plastice al Armatei, împreună cu inimosul colectiv din subordine.

Macheta și proiectul de amplasare au fost prezentate în cadrul spectacolului omagial dedicat regretatului compozitor Dumitru Lupu și, de aici, au mers în paralel eforturile artiștilor plastici pentru construirea monumentului și cele ale comitetului constituit din mari nume ale muzicii românești actuale și conducătorii instituțiilor de cultură din armată pentru rânduirea numelor ce vor fi gravate pe plăcile de marmură ale ansamblului monumental.

Firește, cea mai mare provocare a fost pentru artistul Valentin Tănase.

Cât de înalt trebuie să fie pentru a fi vizibil de la distanță și pentru a se încadra armonios între obiectivele din jur? Cum să împaci atâtea și atâtea cerințe care erau perfect argumentate?

Numeroasele prospecții în teren ale comitetului de realizare și ale constructorilor redefineau planurile întocmite inițial. Unde să pui pe un soclu de monument atâtea nume de rezonanță?

Și atunci a apărut ideea construirii a doi pereţi care să flancheze monumentul și să susţină plăcile comemorative aplicabile pe care vor fi inscripţionate, în ordinea trecerii în veșnicie, numele artiştilor omagiaţi, pentru cinstirea lor eternă.

Valentin Tănase a construit numeroase monumente, în București și pe întreg cuprinsul țării, reprezentând domnitori, conducători de oști, personalități emblematice ale istoriei noastre, pe care i-a oglindit mai întâi în picturi, desene, ilustrații de cărți.

Îmi puneam întrebarea cum va gândi un monument al muzicii. Și răspunsul artistului se regăsește în paginile cărții care s-a scris odată cu ridicarea edificiului:

Muzica este cea mai inefabilă dintre arte. Ea nu are un suport material, asemeni picturii sau sculpturii. Sunetele ei se pierd în eter, odată ce melodia a luat sfârşit, dar, cu atât mai profund, muzica se întipăreşte în memoria ascultătorului, pătrunzând către reperele cele mai adânci ale sensibilităţii.

Realizarea unui monument al muzicii  româneşti din toate timpurile a fost pentru mine o mare provocare.

Reprezentarea „imaterialului” prin ceva „material” a fost o misiune dificilă. Am pornit de la o maximă a lui Pitagora, care afirma că „sculptura este o muzică solidificată”, şi am încercat să creez ideea de muzică într-o formă tridimensională.

În mod firesc, m-am gândit la imaginea spaţială a cheii Sol, elegantul element grafic, aflat, îndeobşte, la începutul portativului, căruia am vrut să-i dau aripi pentru a sugera inspiraţia creatorului de muzică.

Astfel, a prins formă ideea care a devenit, cu încetul, Monumentul Artiştilor Muzicii Româneşti. Lucrarea se doreşte a fi un ales omagiu adus tuturor celor care au îmbogăţit prin harul şi talentul lor eterna artă a muzicii.

Mă bucur că am avut posibilitatea să pun și eu umărul la ridicarea monumentului. Îmi place muzica, îmi sunt dragi artiștii, dar o întâmplare din copilărie m-a ținut departe de pătrunderea tainelor notelor muzicale. Adică să pot reda o melodie după notele înscrise pe portativ.

Mai întâi  rețineam melodia și apoi lălăiam notele de la DO de jos până la DO de sus și treceam clasa la această materie.

Făceam muzica, în clasa a V-a, cu profesoara de sport. S-a prezentat, la prima oră în care am învățat portativul, cu numele Dorela.

De servicu pe clasă fiind, în următoarea săptămână, am zis să o binedispun și să vadă că știu notele am desenat pe tablă, într-un colț, portativul, cheia Sol, și notele DO, RE, LA ce compuneau numele ei. S-a întâmplat reversul.

A întrebat cine a scris, m-am ridicat în picioare și mi-a trântit un 4 în catalog și în carnet. Tata nu m-a certat după ședința cu părinții, că aveam note mari la celelalte discipline.

Lustruia o coadă de coasă când mama l-a întrebat pentru cine pregătește o nouă unealtă, că sunt destule în magazie. S-a uitat la mine, apoi la mama și, în cele din urmă, la rindeaua ce luneca ușor pe lemnul uscat:

Pentru copilul ăsta, care are atâta lărgăminte să cânte pe dealuri, pe munți, prin grădini și nu îi intră muzica în cap. Decât să se chinuie mai bine rămâne la vite, la muncă, dacă școala nu-i este dragă!

Am plecat capul rușinat, după acest expozeu motivațional și nu am înțeles nici până azi dacă părinții se vorbiseră să pună în scenă această lecție.

Cert este că m-am bazat pe urechea mea muzicală când am ales să învăț alfabetul Morse și să devin radiotelegrafist, iar acum, când privesc monumentul, în splendoarea lui, văd portativul într-un colț de tablă și în cap îmi răsună notele scrise timid, atunci, în copilărie: DO RE LA…

Să însemne că voi putea, de-acum, să deprind tainele muzicii și să pătrund în acest sanctuar mirific?

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu