În 1914, s-a plecat, de o parte și de alta a baricadelor ridicate, spre ceea ce avea să devină Marele Război, cu multă veselie și acorduri de fanfare, chiar dacă, în 1939, la izbucnirea celei de a doua conflagrații mondiale, protagoniștii erau mai realiști și ceva mai conștienți de ororile războiului.

Președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, a făcut, la împlinirea a 80 de ani de la invadarea Poloniei de Germania nazistă, un gest exemplar: a cerut iertare, în limba polonă, pentru agresiunea hitleristă din 1939, în cadrul unei ceremonii desfășurată la Wielun, un mic oraş polonez unde au căzut primele bombe din Al Doilea Război Mondial. Mă înclin în faţa victimelor atacului de la Wielun, a spus Steinmeier, mă înclin în faţa victimelor poloneze ale tiraniei germane. Și cer iertare! Polonia a pierdut șase milioane de cetăţeni în a doua conflagrație mondială, dintre care trei milioane de evrei. Germanii au comis crime împotriva umanităţii în Polonia, a adăugat preşedintele Steinmeier. Nu vom uita! Vrem să ne amintim şi ne vom aminti de cele întâmplate.

Știu, v-ați imaginat ca și dinspre Kremlin să vină asemenea semne de căință, de necesară recunoaștere a modului în care Stalin, în bună înțelegere cu Hitler, în baza protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, și-a însușit o bună parte a Poloniei sfârtecată de război. Vladimir Putin nu a cerut iertare, nici în limba rusă, nici în limba polonă, ci a ales – scriam săptămâna trecută – să publice înțelegerea rușinoasă dintre cei doi dictatori, eternizată prin numele miniștrilor de externe, după ce documentul era deja prea bine știut de opinia publică mondială, de istorici și specialiști în relații internaționale.

Un fel de recunoaștere, tardivă, a unui adevăr arhicunoscut. Dar fără scuze. În felul lor caracteristic. Nu cred că vă amintiți de vreo scuză, rostită vreodată de un lider sovietic/rus, după 1989, privind impunerea prin forță a regimului comunist, în România, nu-i așa? Nu a existat, nu există și nici nu cred că va exista! Rușii nu știu ce înseamnă să ceri iertare pentru victimele terorii comuniste abătută asupra Europei de Est, după Al Doilea Război Mondial.

România a intrat în conflictul mondial după doi ani de neutralitate, un repaus interbelic cu oarecare aparență democratică și trei dictaturi (carlistă, legionară și antonesciană). Cu o Europă împărțită între două puteri totalitare, URSS și Germania nazistă – care au cooperat impecabil în perioada 1939-1941, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, ajungând să se înfrunte apoi, din 22 iunie 1941 –, României îi era imposibil să-și păstreze neutralitatea.

Regimul antonescian a văzut în Operațiunea Barbarossa șansa de a recupera teritoriile răpite de URSS, în iunie 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța), iar printr-o cooperare loială cu Germania nazistă, credea generalul Ion Antonescu, exista posibilitatea invalidării Dictatului de la Viena prin care o importantă parte a Transilvaniei fusese cedată, sub presiune germană, Ungariei horthyste.

Sunt mai multe lecții pentru noi, care se impun la această comemorare. Orice istorie este una contemporană în măsura în care oferă înțelesuri multiple generațiilor de astăzi. Trei din acestea mi se par relevante și o să mă rezum la ele, din rațiuni ce țin de spațiul alocat acestui text.

În primul rând, intrarea într-un conflict de amploare nu se face cu o democrație șubredă, cu instituții ineficiente, o societate divizată, atomizată. Așa arăta România în 1941. Ciuntită teritorial și marcată de lupte interne. Efortul de război – uman, material, financiar – nu putea fi susținut pentru multă vreme în aceste circumstanțe, mai ales în condițiile pierderilor umane consistente și orice Salvator, oricât ar părea de carismatic, inițial, crezând, inevitabil, că este singurul care știe ce trebuie făcut pentru toți, sfârșește, în cele din urmă, în dezastru, târând după sine și Țara. În plus, niciodată tratatele încheiate nu te exonerează cu totul de răspunderea de a fi pregătit, atunci când este nevoie, să faci față oricărei agresiuni.

În al doilea rând, liderii învestiți sau ajunși în pozițiile cele mai importante ale statului au obligația de a coopera, mai ales în împrejurări dificile, pentru a putea găsi cea mai bună cale de ieșire din impas. Regele și mareșalul Ion
Antonescu s-au dovedit incapabili să gestioneze situația complicată în care ajunsese România, în august 1944, punând mai presus de țară orgoliile meschine și disputele minore care îi separau, neputincioși în a găsi calea de comunicare pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat din România invadată pe jumătate de Armata Roșie.

23 august 1944 este o lecție, încă neînvățată așa cum se cuvine, despre un act politico-militar necesar – măcar asupra acestui aspect există o convergență de opinii! – dar săvârșit în pripă, nechibzuit, pe fondul neînțelegerii endemice între Palate (Victoria și Regal), care pare să guverneze, bântuindu-ne, istoria noastră contemporană.

În fine, Al Doilea Război Mondial ne arată că autonomizarea obiectivului militar (înfrângerea cu orice preț a inamicului) în raport cu cel politic (organizarea păcii și a refacerii postbelice) înseamnă abandonarea unei viziuni necesare despre ceea ce îți propui să realizezi după încheierea conflictului, când inamicul de altădată trebuie să devină partener al unei construcții politice, economice și militare durabile, deși orice abordare de acest fel, astăzi, este silită să țină seama de potențialul profund distructiv al armamentului nuclear.

În 1914, s-a plecat, de o parte și de alta a baricadelor ridicate, spre ceea ce avea să devină Marele Război, cu multă veselie și acorduri de fanfare, chiar dacă, în 1939, la izbucnirea celei de a doua conflagrații mondiale, protagoniștii erau mai realiști și ceva mai conștienți de ororile războiului. Dar nu au fost nici ei lipsiți de surprizele oferite de impactul major al unui alt război al epocii industriale, ridicat la o altă scară, nebănuită în septembrie 1939. Însă entuziasmul celor din 1914 ne arată că perioadele îndelungate de pace îi îndepărtează pe lideri mai cu seamă, dar și popoarele pe care le conduc, de înțelegerea profundă a ravagiilor pe care conflictele de amploare le pot produce.

Entuziasmul nostru, astăzi, în general, e unul molipsitor. Lumea pare tihnită, bucurându-se de societatea de consum, celebrând traiul îndestulat. Dar războaiele pândesc întotdeauna dincolo de aceste avantaje și scânteile care le aprind par, inițial, neînsemnate. Iar istoria ne spune, dacă vrem să pricepem, că acela care uită este silit să repete. Nu avem voie să uităm ceea ce a însemnat, în istoria secolului al XX-lea, a doua conflagrație mondială!

Despre autor

Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.
Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Lasă un comentariu