Anul acesta, la 24 ianuarie, se împlinesc 161 de ani de la Unirea Principatelor Române, sub autoritatea unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza.

În veacul al XIX-lea, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a devenit tot mai puternică şi a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Răpirea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, la 16/28 mai 1812, a trezit şi mai mult conştiinţele pentru intensificarea eforturilor în scopul făuririi statului naţional român.

Adresându-se boierilor, într-o scrisoare din 5/17 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu le spunea să ia legătura cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam, de o lege şi supt aceeaşi stăpânire şi ocrotiţi de aceeaşi putere. Tudor adăuga: urmează să ştim cele ce se fac acolo, să le vestim acestea de aici ca fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga, deopotrivă, dreptăţile acestor principaturi, ajutându-ne unii pe alţii.

Cărturarii români doreau atunci, din adâncul fiinţei lor, unirea celor trei ţări româneşti. Imaginea Daciei vechi, a ţării lui Burebista şi Decebal, ce se întindea pe ambele laturi ale Carpaţilor, domina spiritele. În 1818, învăţatul Dionisie Fotino a publicat Istoria vechii Dacii. Mihail Kogălniceanu a scos la Iaşi, în 1840, publicaţia Dacia literară. Transilvăneanul August Treboniu Laurian, împreună cu munteanul Nicolae Bălcescu, au început să dea la iveală, din 1845, la Bucureşti, Magazinul istoric pentru Dacia, editat în cinci volume.

Locuitorii Ţării Româneşti, într-un memoriu, cereau domnitorului Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea regatului dacic. Numele strămoşilor ajungea să aibă semnificaţia unui adevărat program politic: înfăptuirea statului românesc unitar, care răspundea unei necesităţi politice, economice, sociale şi culturale. Astfel, se instituia unirea vamală dintre Ţara Românească şi Moldova, aplicată de la 1 ianuarie 1848, precedată de convenţia de comerţ din anul 1835.

În anul 1842, tinerii din Ţara Românească au oferit tronul acestei ţări lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care însă a refuzat să-l primească, de teama intervenţiei Imperiului Țarist. Unul dintre dezideratele partidei naţionale din Moldova, publicate de Mihail Kogălniceanu, în august 1848, la Cernăuţi (Bucovina), era Unirea Principatelor.

În timpul domnilor pământeni Barbu Ştirbei, în Ţara Românească, şi Grigore Al. Ghica, în Moldova, în anii 1849-1856, ideea unirii a pătruns adânc în spiritele românilor. Astfel, Barbu Ştirbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: Pentru a fi interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorinţele unanime ale valaho-moldovenilor cheamă la unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruţa cu adevărat o ţară ce a suferit de încercările alegerilor şi prefacerilor.

Într-un memoriu trimis Conferinţei de pace de la Paris, la sfârşitul războiului Crimeii (1856), Grigore Al. Ghica cerea, de asemenea, în chip hotărât, unirea Principatelor Române. Mulţumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declara: Măria-ta ai pregătit calea către mântuirea ţării noastre, căci ai sprijinit şi ai pledat înaintea areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie şi de temeinică aşezare a acestei ţări.

Noile divanuri ad-hoc din Principatele Române, alese în septembrie 1857, după înţelegerile de la Osborne, dintre împăratul francez Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei, cereau Porţii Otomane şi Puterilor garante: respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634; unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România; prinţ străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moştenirea tronului şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării noastre; neutralitatea Principatelor; putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.

Intrarea lui Alexandru Ioan Cuza în București.

Prin Convenţia prevăzută de Tratatul încheiat la Paris, la 7/19 august 1858, s-au hotărât următoarele: Ţara Românească şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite; la Focşani va exista o Comisie Centrală care va pregăti legile; tot la Focşani va exista o Curte de Casaţie comună şi armatele vor primi o organizare identică spre a forma, la nevoie, una singură; fiecare ţară va avea domnul său, care va cârmui şi administra cu ajutorul miniştrilor şi va exista o adunare legislativă.

În acest fel, Convenţia devenea noua Constituţie a Principatelor Ţara Românească şi Moldova. Conform noii Constituţii, moldovenii au ales ca domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

În Ţara Românească se vorbea la început de Gheorghe Bibescu şi de Barbu Ştirbei, foşti domni pământeni. Învingând elementele conservatoare, reprezentanţii partidei naţionale au reuşit să aleagă ca domn, la 24 ianuarie/5 februarie 1859, tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Un ziarist al epocii, George Valentineanu, scria: Tot Bucureştiul era în picioare, de la Filaret şi Dealul Mitropoliei până la Băneasa, mişcat de această veste salvatoare şi strigând din rărunchii inimii: Trăiască Unirea! Trăiască Cuza Vodă! Trăiască Roşii şi Albii! Trăiască boierii şi poporul! Bucuria era în culme. Toţi îşi deteră mâna şi se sărutară ca nişte fraţi. Nu mai erau resimţite sentimente separatiste, nu mai erau partide (…). Lacrimi de bucurie ieşeau din ochii tuturor. A fost unul din rarele momente de concordie naţională pe care le-au trăit românii în istoria lor.

Prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a provocat o mare însufleţire în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, înaintaşii noştri au ştiut să împace textul Convenţiei de la Paris (din 7/19 august 1858), cu dorinţa ţării întregi. Astfel, lupta pentru unirea Principatelor Române  a înregistrat un succes răsunător, dubla alegere însemnând începutul procesului de construire, pe baze moderne, a statului naţional român.

Referindu-se la atmosfera în care s-a votat Unirea Principatelor Române, H. Churchill, consulul britanic de la Iaşi, nota, la 6 februarie 1859: Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în Ţara Românească, a creat un mare entuziasm aici. Se consideră că s-a efectuat un mare pas spre Unirea care va fi înfăptuită, dacă nu i se vor opune măsuri puternice. În jurnalele din Moldova s-a declarat clar că dacă Poarta va îndrăzni să refuze învestitura, românii îi vor respinge autoritatea şi, de la primul până la ultimul, îşi vor apăra drepturile până la capăt.

Evenimentul a avut un mare ecou şi peste hotare, stârnind comentarii elogioase în Franţa, Marea Britanie şi statele italiene. Cunoscutul revoluţionar maghiar Lajos Kossuth scria că un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie, dacă a pierdut-o, să şi-o recâştige.

Sugestivă pentru entuziasmul populaţiei româneşti de pretutindeni, după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, este telegrama trimisă domnului de locuitorii judeţului Fălciu: Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit, slobozind neamul românesc din boieresc, munca silită… este atât de mare cât nu o poate scrie niminia. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei Tale ferice. Îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să adaoge la ale Măriei Tale, să ne pui la cale până la sfârşit. Rugămu-te, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine Voitor şi slobozitorul neamului ţărănesc.

În anii domniei sale (1859-1866), Alexandru Ioan Cuza a reuşit să desăvârşească Unirea Principatelor şi să dea noului stat, România, o organizare modernă. Rămânea generaţiilor viitoare să acţioneze pentru obţinerea independenţei de stat (1877-1878) şi înfăptuirea Marii Uniri (1918).

• Colonel (ret) Constantin Chiper – Vicepreședintele Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”

Despre autor

Trustul de Presă al MApN

Lasă un comentariu