Arma condeiului

Viciu manichiurist

Cât de palpitant era, la 15 ani, îmbrăcat în uniforma cu lampas și beretă albastră, să încalci reguli! Era competiția nedeclarată la care participam toți lemiștii și putea fi împărțită pe niveluri de dificultate, în ordinea crescătoare a gravității pedepselor aferente.

Din prima categorie făceau parte micile abateri de la portul regulamentar al ținutei. Aici se întreceau, de obicei, bobocii și fruntașii (elevii claselor a X-a), cărora li se păreau mari fapte de vitejie mersul cu mâinile în buzunar, cu vestonul descheiat sau cu bereta sub epoletul stâng, atunci când nu era cazul.

Dacă mai și reușeau să fure două minute de somn după deșteptare, erau considerați tineri cu potențial.  De obicei, se lăsa cu tăieri din învoiri și permisii ori cu vreun sector disciplinar.

La categoria mijlocie, probele erau neîncadrările în program (chiul de la înviorare sau de la studiu), fumatul, neîndeplinirea atribuțiilor pe sector pentru minim o săptămână și, în principiu, orice faptă suficient de neregulamentară ca să te țină o lună în cazarmă, să-ți scoată bani din buzunar sau să afle părinții.

Greii se întreceau acolo unde emoțiile creșteau, odată cu scăderea notei la purtare.

Sporturile extreme erau fuga în oraș (la Câmpulung Moldovenesc doar pe teren accidentat, în vreme ce la celelalte colegii proba includea și… garduri), consumul de struguri fermentați, sporturi de contact rezultate din încăierări și alte nelegiuiri demne de prezența inculpatului în consiliul profesoral.

Scăderea notei la purtare la șase și ultimul avertisment reprezentau, de obicei, cartonașul roșu care te scotea din orice competiție.

Clasamentul se stabilea exact ca la gimnastică. Nota de plecare se acorda în funcție de gravitatea faptei, în timp ce nota pentru execuție varia prăpăstios între a fi sau a nu fi… prins!

Punctau decisiv cei ale căror performanțe rămâneau doar pentru palmaresul personal și nu ajungeau la urechile cadrelor militare sau didactice.

Unele fapte de vitejie au fost transmise din generație în generație, creându-se standarde înalte, greu de atins pentru generațiile următoare. Nu cred că este vreun fost absolvent care să nu tresară, nostalgic, măcar la una din etapele descrise mai sus.

Am făcut această scurtă evadare spre gândirea de lemist, pentru a spune că încălcarea oricărei reguli nu mi se mai pare deloc palpitantă.

Pe unele care, atunci, mi se păreau absurde, le consider acum de bun-simț. Chestiune de educație și de învățare a responsabilității.

Atunci, când practicam acele sporturi, am învățat și câteva lecții importante pentru orice militar. Pe unele cu prețul unor umilințe cărora nici acum nu le găsesc rostul, dar și în acele cazuri am avut de învățat cum să nu procedez vreodată.

În Colegiul Militar Liceal Ștefan cel Mare am învățat, de pildă, să nu țin mâinile în buzunare atunci când nu știu ce să fac cu ele, mai ales dacă port uniforma militară. Este drept, pentru asta am fost nevoit să-mi cos de câteva ori deschiderile ispititoare ale pantalonilor, cu acul și ața din dotare – mereu ascunse sub reverul vestonului, blocând conținutul buzunarelor în interior.

Apoi primeam cunoscutele aluzii conform cărora unghiile mele ar avea de suferit, dacă nu scoteam mâinile din compartimentele semideschise ale pantalonilor.

Poate că ar fi fost mai util să mi se explice de ce nu este bine să stai cu mâinile în buzunare, ce transmite această postură despre mine…

În fine, important este că am învățat această lecție, pe care unii aleg să o ignore, la adăpostul epoletului impunător.

Îi aud, uneori, pe colegii mei fotoreporteri sau operatori video exprimându-și nemulțumirea ratării fotografiilor sau filmărilor din cauză că anumite persoane care intră în cadru țin mâinile bine înfipte în buzunare. Bunul-simț spune că astfel de imagini nu trebuie publicate în presă, pentru a nu dăuna celui în cauză. Ca să nu mai vorbim despre cârcotașii de serviciu, destui, gata oricând să depisteze o abatere de la regulamente.

Săptămâna trecută, la Cincu, un cameraman l-a prins, cu totul întâmplător, pe un militar american, aflat într-o pauză, având ținuta în neregulă. Observând situația, aceasta i-a cerut respectuos să șteargă imaginile, întrucât îl dezavantajau, și l-a rugat pe colegul nostru să repete filmarea.

Așadar, dacă unii încă mai consideră că este palpitant să încalce regulamentele, nu cumva este responsabilitatea lor să-și protejeze propria imagine și, mai presus de ea, imaginea instituției pe care o reprezintă?

Despre autor

Marius Mocanu

Lasă un comentariu