Interviu

Adrian Naidin, violoncelist: „Visez să cânt atât de bine, încât, la un singur sunet cu arcuşul, lumea să nu mai respire”

O discuţie cu violoncelistul Adrian Naidin te face captiv al cuvintelor atent meşteşugite, rostite de cunoscutul artist. Atunci când îţi vorbeşte despre viaţa şi activitatea sa artistică, spusele sale nu sunt altceva decât compoziţii lirice care urmează să fie transpuse pe acorduri muzicale.

Muzicuţa primită la vârsta de patru ani a fost un fel de baghetă magică ce v-a lovit subtil, trasându-vă cursul vieţii.

Nici nu mai ştiu dacă părinţii mi-o cumpăraseră mie sau fratelui meu, cert este că, timp de două zile, i-am înnebunit. Chiar găsisem o melodie pe care o tot fredonam. Nu am lăsat-o din mână decât noaptea, mi se părea că nu am timp destul pentru ea. Obosiţi de încercările mele muzicale, după două zile părinţii mi-au confiscat-o. Şi-au dat seama că am ceva talent, dar considerau că viaţa de muzician este una foarte grea. Ştiau că aceasta presupune un sacrificiu imens pe care trebuie să-l faci. Cine nu ştie că această meserie este una de sacrificiu, mai bine să nu se apuce de ea. A fi muzician implică sacrificiu şi vocaţie.

V-aţi îndrăgostit de pian, dar  soarta v-a adus violoncelul în braţe.

Pe la opt ani, părinţii m-au înscris la şcoala de muzică. Nu erau locuri nici la pian, nici la vioară. Aveam de ales între tubă, contrabas şi violoncel. Când a văzut tata cât de mare era contrabasul, a ales violoncelul.

 Proveniţi dintr-o familie de filologi.

Da, ambii părinţi, dar şi fratele meu au absolvit Filologia. Unchiul şi mătuşa mea aveau aceeaşi calificare. Mătuşa mea, Georgeta Dimisianu, a fost redactor-şef la Editura Albatros. Ea mi-a povestit cum l-a cunoscut pe Marin Preda. Volumul al doilea din Moromeţii a ajuns la forma finală cunoscută şi datorită mătuşii mele care i-a spus lui Preda că ar fi indicat să scrie un alt sfârşit romanului. Acesta a ascultat-o şi, peste două săptămâni, a venit cu un alt final.

 La ce visaţi în copilărie, când aţi primit violoncelul la şcoala de muzică?

Să cânt atât de bine, încât, dacă trag un singur sunet cu arcuşul, lumea să nu mai respire. Încă nu am ajuns acolo.

Aţi ajuns, la un moment dat. Aţi afirmat că aţi trăit două astfel de momente.

Da, se poate spune. Nu le-am conştientizat în acele clipe. Ce interesant, aşa face Dumnezeu! Când te plesneşte puţin peste ceafă şi îţi dă puţină, nu inspiraţie, ci revelaţie! Inspiraţie putem avea toţi, dar revelaţia este legătura directă dintre om și Cer. Am rămas suspendat câteva momente, gândindu-mă că oamenilor nu le-a plăcut numărul.

Prima dată când s-a întâmplat aşa ceva, eram chiar pe scena Teatrului Naţional, în spectacolul Caramitru, Mălăele, câte-n lună şi în stele. Maestrul Ion Caramitru  m-a adus în acest spectacol acum opt ani, acesta fiind jucat cu casa închisă. Atunci am cântat o piesă, după care m-am oprit. De obicei, la finalul melodiei, mai aştept trei, patru secunde, nu mă mişc imediat, pentru a-i lăsa pe oameni în starea dată de piesă.

Lumea nu se mişca, aşa că am mai aşteptat şi eu. Oamenii tăceau, eu continuam să ţin arcuşul pe coardă. Am intrat în panică, văzând că nu se mişca nimeni. Au trecut vreo 30 de secunde, după care am deschis ochii. Am văzut că spectatorii aveau ochii închişi, nu respirau. Nu am realizat imediat starea respectivă pentru că, uneori, miracolul nu este văzut nici de cel căruia i se întâmplă. Nu e de ajuns să priveşti ceva, ci trebuie să vezi prin ceva. După ce am văzut reacţia publicului, am fost conştient de miracolul acela.

 Aveţi o structură umanistă care răzbate din cuvinte. Cât din aceasta construcţie matură a dumneavoastră se datorează familiei?

Tatăl meu a fost miliţian, după care a devenit profesor de limba română, la fel ca mama, sătul să tot ancheteze crime şi tâlhării. De la ambii părinţi mi-am însuşit dragostea de ţară. Ar trebui să ne bucurăm că mai avem o ţară, contrar a ceea ce spun unii că astfel de sentimente sunt chestii învechite. Dragostea de mamă este învechită? Aveţi o mamă, vă e dor de ea, asta e dragostea de ţară! După ce vom iubi acest neam, acest popor, vom reuşi să iubim şi alte popoare.

 Ne aflăm într-o perioadă consumeristă, iar societatea românească trăieşte această efervescenţă compulsivă care a cuprins-o pe nesimţite. Consumăm muzica sau o trăim cu adevărat?

Am fi putut fi altfel astăzi dacă ne-am fi uitat mai mult către interiorul propriei fiinţe, nu spre exterior. Am căzut în propria noastră capcană. Din cauza acestui tip de societate, există şi un anumit fel de muzică, mai slabă. Aceasta apare din cauza unui anumit tip de gândire dat de consumerism. Toate acestea generează o muzică fără mesaj, fără o linie melodică clară.

 Există oameni care merg la spectacole din snobism? Merg să bifeze cât mai multe concerte, doar pentru a spune prietenilor uite, eu am mers la Naidin, în timp ce tu dănţuiai pe manele!

Să nu fim supăraţi pe astfel de oameni. Snobul care vine a doua oară la un concert este un spectator câştigat. Din consumator ajunge un om care apreciază o muzică aparent mai dificilă, dar mai adâncă. Nu trebuie decât să îi înmoi buzele în lapte, fără să îl obligi. Dacă rămân doi din zece, acesta este un câştig, pentru că, la rândul lor, ei vor povesti altora ce au trăit.

 Ce-i lipseşte muzicii de calitate pentru a răzbi dincolo de sălile de spectacole?

Are nevoie de mai multă popularizare. Ca muzician, trebuie să ai o strategie coerentă şi o echipă foarte bună de marketing alături. Eu încerc să pun bazele unei echipe solide de marketing, am mai avut încercări în trecut, dar succesul a fost doar parţial. Strategia de promovare a unui muzician trebuie să fie gândită pe cinci-zece ani, iar relaţia cu mass-media să fie atent construită de echipa din spatele muzicianului. Nu este doar vina mass-media, ci şi a artiştilor. Trebuie să insistăm mai mult, să ne popularizăm produsele.

 După absolvirea facultăţii, v-aţi gândit să plecaţi în Spania, la cules de căpşuni. Ce v-a reţinut?

Nu îmi găseam de lucru, deşi eram câştigător de premii internaţionale. Fără să ştiu ce presupune munca în agricultură, mi-am propus să merg acolo şi, cu banii strânşi, să îmi cumpăr o orgă care să mă ajute să compun muzică. Mama mea a aflat că există un post la Orchestra Simfonică Radio, am mers acolo şi am fost angajat.

 Vocalistul Naidin poate fi separat de violoncelistul Naidin? Are forţă vocea fără instrument?

Nu. Am încercat, dar nu mai pot. Am avut, la un moment dat, mâna dreaptă în ghips şi am rugat-o pe Patricia Cimpoiaşu, componentă a cvartetului Amadeus, să cânte ea la violoncel în locul meu. Am repetat cu ea vreo două-trei luni, pentru a susţine împreună un concert în Republica Moldova. Concertul a avut loc, lumea a aplaudat, dar eu nu m-am simţit bine. Senzaţia mea a fost de eşec. Atât de adâncă este legătura dintre mine şi violoncel, încât instrumentul a ajuns o prelungire a fiinţei mele. Am observat că, în momentul în care cânt doar cu vocea, nu o mai fac atât de bine. Chiar dacă nu trag arcuşul pe violoncel, trebuie măcar să îl ţin în mână. Iar vocea funcţionează.

 În spectacole, când cântaţi alături de band, aveţi nişte mişcări specifice. Ce rol au acestea?

În momentul acela, conduc bandul, dar ele mă ajută să mă simt bine. Prin gesturi, încerc să-i conduc pe ceilalţi, chiar şi pe spectatori. Încerc să le dau ceva din energia mea. N-aţi observat că Celibidache dirija și cu chipul? Sufletul şi trupul meu sunt puse în slujba naşterii unei stări excepţionale în muzică. Aceste gesturi exprimă ceva din sufletul şi energia mea, pe care trebuie să o impun şi să-i molipsesc pe ceilalţi. Fluxul muzical este ca undele în apă sau ca aburul, venind în valuri care mişcă trupul uman în diferite momente.

 În acele clipe, vă trec prin faţa ochilor şi anumite imagini?

Da, o femeie iubită cu lacrimi în ochi, o mamă care îşi aşteaptă copilul sau una care şi-a pierdut fiul. Sentimentele sunt mai puternice dacă legi imaginile de mişcări și de linia melodică. Totuşi nu trebuie să te laşi furat de flux, trebuie să rămâi ancorat în realitate.

 Publicul reacţionează diferit atunci când aveţi bandul în spate, comparativ cu prestaţiile solo?

Nu. Bandul are o forţă mai mare, e clar, dar e mult mai greu să cânţi singur, deoarece atunci trebuie să câștigi publicul. Este cea mai mare provocare pentru un muzician. Eşti doar tu cu tine, nu ai pe nimeni care să te ajute.

 Într-o perioadă a comunismului rece, închis, aţi avut acces la o sumedenie de cărţi. Aţi mai fi putut face astăzi acest tip de muzică, dacă accesul la literatură v-ar fi fost parţial îngrădit?

Dacă nu aş fi avut cărţile, tot aş fi avut dragostea de ţară insuflată de părinţi. E drept, am citit filosofie greacă, dramaturgie rusă, teatru german. Cred că aş fi cântat la fel, dar, poate, aş fi avut orizonturi mai mici. Poate şi muzica mea ar fi fost determinată de un orizont îngust de gândire. Toate au conlucrat ca acum să fiu aşa. Părinţii mi-au inoculat dorinţa de a căuta, de a deveni mai bun, de a şti ce să fac cu cunoştinţele dobândite.

 Aţi afirmat că dumneavoastră nu abordaţi o combinaţie de stiluri, ci, mai degrabă, realizaţi un sincretism.

Muzica mea nu este o combinaţie de stiluri. Limbajul unui muzician este reprezentat de felul în care spune ceea ce vrea să spună. E mai mult decât a lua o melodie populară căreia să-i adaugi jazz. Sună interesant, dar, atunci când vrei mai mult, ajungi să ştii ce înseamnă a stiliza o melodie. Eu nu aduc nişte sunete împreună care sună drăguţel. Din aceste stiluri am luat câte ceva, preluând mesajul lor, structura lor interioară. Astfel, rezultă un singur stil. Am ajuns la o formulă în care totul e foarte complex, dar simplu de ascultat. Cunosc foarte bine caracterul muzicii tradiţionale româneşti, stilul de râs şi de plâns. Acest popor îşi cântă uneori tristeţea pe melodie veselă. Iei ce-i mai bun dintr-un buchet şi faci o altă floare, iei o petală și o frunză din acelaşi pom şi nu iese un amalgam, dacă ştii ce să iei, ci ceva cu totul unic. Nu mai are nimic din ceea ce a fost înainte, având totul din ceea ce a fost înainte. Eu vreau să n-am nimic, având totul.

 Inevitabil, am ajuns şi la proiecte.

Am un proiect pe care îl lansez peste o lună şi ceva. Voi lucra cu nouă muzicieni, nouă cordari. Va fi o miniorchestră simfonică ce va cânta muzica compusă de mine şi nu numai. Eu compun şi muzică pentru orchestre simfonice. La 27 decembrie s-a cântat, la Ateneul Român, un vals compus de mine, Valsul Iubirii. Sunt deja la a patra piesă simfonică. Lucrez şi la un vals românesc, cu teme autohtone. Culmea, încerc să mă duc acum spre muzica tehno. Aş vrea ca, peste un an, să susţin un concert la un festival de genul Untold, unde muzica mea să fie pusă pe ritmuri tehno.

Despre autor

Liviu Anghel

Lasă un comentariu